LITERATURĂ TITULARIZARE - LIRIC - PASTEL - „IARNA” de VASILE ALECSANDRI

Iarna de Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri este unul dintre cei mai mari poeți români, printre operele sale numarându- se și pastelul ,,Iarna’’. Pastelul este operă lirică descriptivă în versuri, care înfățișează un tablou de natură, precum și sentimentele autorului în concordanță cu cele prezentate.

Textul citat comunică o gamă variată de sentimente— melancolie, iubire, tristețe — pe care eul liric, sub ipostaza unui contemplator, le exprimă cu ajutorul unui limbaj metaforic. În diversitatea de teme abordate de Vasile Alecsandri, un loc aparte îl ocupă pastelurile, specie literară al cărei creator și reprezentant de seamă este, și în care cântă frumusețile naturale în general și ale locurilor natale în special.

Pastelurile lui pot fi grupate în patru cicluri din punct de vedere tematic: al anotimpurilor (din acesta face parte și poezia Iarna), al muncitorilor agricole, al Mircestilor și un ciclu exotic. Pastelul „Iarna a apărut în numărul 3 din aprilie 1868 al revistei “Convorbiri literare” și ca în cazul oricărui pastel este o descriere în versuri a unui peisaj de dimensiuni impresionante peste care s-a instalat (devenind stăpână) iarna.

            Tema poeziei o reprezintă natura, aceasta fiind pusă în evidență atât de campul lexico-emantic al substantivului comun „natura’’, cât și de titlul poeziei. În aceeași ordine de idei, versurile zugrăvesc imaginea unui sat, aflat sub stăpânirea iernii, care-și trimite alaiul fulgilor de zăpadă pentru a umple satul.

Un argument că textul citat este un pastel îl reprezintă modul de expunere predominant: descrierea. Poetul transfigurează artistic realitatea prin intermediul limbajului figurat, ce valorifică sensurile neobișnuite ale cuvintelor. Primul procedeu artistic prezent în text este personificarea („cu o zale argintie se îmbracă mândra țară’’).

 Aceasta pune în evidență strălucirea straturilor de zăpadă, ce se aseamănă cu o zale. O altă figură de stil prezentă în text este metafora hiperbolică („oceanul de ninsoare’’). Aceasta pune în lumină măreția peisajului, precum și imaginea albă a satului.

Un alt argument că textul citat este un pastel îl reprezintă prozodia. Din punct de vedere compozițional, poezia este formată din patru strofe, catrene, cu rima împerecheată, ritm trohaic și măsură de cincisprezece-șaisprezece silabe.

Titlul acestei poezii este simplu, alcătuit dintr-un singur cuvânt - substantiv și sugerează un tablou din natură în ansamblul hibernal. Cele patru strofe ale poeziei reprezintă o pată de culoare a acestui anotimp.

Poezia este structurată în două părți. Partea întâi e constituită din primele trei strofe și descrie o imagine de ansamblu a naturii revasite și copleșită de ravagiile iernii,iar cea de-a doua reprezentată de strofa finală,prezintă un peisaj însuflețit de apariția soarelui.

Încă din prima strofă autorul fixează, ca în orice tablou descriptiv, dimensiunile spațiale ale tabloului și ale iernii, iarna apare că o ființă fantastică deoarece „Lungi troiene călătoare se cern ușor”. „Răspândind fiori de gheață/Pe ai țării umeri dalbi”. Soarele, în strofa următoare,este redus la dimensiunea unui glob “rotund și palid” ce abia se zărește printre nori „Ca un vis de tinerețe/Printre anii trecători”.

În cea de-a treia strofă a pastelului, întreg pământul este transformat într-o întindere pustie, fără urme, fără drum, în timp ce satele se lasă ghicite doar prin „Clăbuci albii de fum”. Aici pastelul întregește tabloul de iarna și schițează planul de restul, oferindu-ne astfel un grandios spectacol al forțelor naturii, iar atmosfera creeată încântă privirea, dar și sperie pe cititor. Imaginile realizate sunt preponderent vizuale, nota specifică pastelului dominate fiind de culoare albă „Roi de fluturi albi”, „umeri dalbi”, „totu-i alb”, „clăbuci albi de fum” .

            Figura de stil a acestui tablou este personificarea „Iarna cerne” și epitetul personificator „cumplita iarnă”. Sentimentele datorate abundenței zăpezii, le exprimă prin intermediul metaforelor: „Roi de fluturi albi”, a repetiției verbului „ninge”, ale enumerației „ziua, noaptea, dimineața”.

Dacă în prezentarea peisajului de iarnă, Alecsandri folosește descrierea ca modalitate de exprimare specifică pastelului, în ultimele două versuri ale strofei a doua utilizează meditația pentru a sublinia trecerea timpului: „Soarele ca un vis de tinerețe / Printre anii trecători”.

Sentimentele poetului sunt de melancolie profunda. În partea a doua constituită din ultima strofă, deodată peisajul se însuflețește, iarna se umanizează nu mai este cumplită ci devine darnică în plăceri. Imaginilor vizuale li se adaugă în final una auditivă „Voios răsună clinchet de zurgălăi”. Autorul vine să rupă monotonia vizuală a albului absolut, deși acum este un alb strălucitor căci „Oceanul de ninsoare” (metafora) este dezmierdat de „Razele Soarelui” (personificare).

Odată cu luminozitatea peisajului se schimbă și registrul afectiv. Sufletul poetului este inundat de bucurie prin interjecția „Iată!” și sugerează dorința de trezire la viață a naturii . Tot în acest sens, apariția unei sănii ușoare - imagine vizuală - adică a elementului uman, se asociază o imagine de mișcare „Trece peste văi”.

Privită în totalitatea ei, „Iarna” constituie un pastel. Catrenele ei au versuri lungi, de 15-16 silabe, cu rima împerecheată și ritm trohaic, care sunt croite pe măsura mărețului spectacol hibernal ca într-un tablou de pe mioritice plaiuri.

Acest text literar are toate notele definitorii ale unei astfel de specii literare, deoarece prezintă un tablou din natură, poetul folosește ca mod de expunere descrierea și predomină imaginile vizuale realizate pe baza epitetelor cromatice care sugerează în mod direct sentimentele de spaimă (în prima parte) și de bucurie (în a doua parte) ale poetului în această creație literare.

În concluzie, poezia ,,Iarna’’ scrisă de Vasile Alecsandri este un pastel, deoarece prezintă toate particularitățile acestei specii literare.

LITERATURĂ TITULARIZARE - DRAMATIC - COMEDIA - „O SCRISOARE PIERDUTĂ” de I.L. CARAGIALE

Ion Luca Caragiale a rămas definitiv în literatura română printr-o operă monumentală, alcătuită din nuvele, momente şi schiţe, comedii,  prin intermediul cărora scriitorul face o adevărată radiografie a societăţii româneşti, inaugurând o epocă literară de înaltă valoare artistică, atât din punct de vedere tematic, cât şi al limbajului surprins cu măiestrie neegalată până astăzi.

 „Prin comedia „O scrisoare pierdută”, dramaturgia românească a făcut saltul ce-a înscris-o pe orbita marii literaturi universale. Prin genul respectiv, Caragiale obţinea ceea ce realizaseră în aceeaşi vreme Eminescu pentru poezie şi Creangă pentru proză.” (Ion Rotaru).

Comedia ca specie a genului dramatic provoacă râsul, e menită să-i înveselească pe spectatori prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane, situaţii neaşteptate.

Comicul este o categorie estetică care are ca efect râsul, declanşat de contrastul dintre aparenţă şi esenţă, pretenţii şi realitate, aşteptări şi rezultate. El implică existenţa unui conflict, persoane şi situaţii comice.

Capodopera  genului dramatic, citită în cadrul societăţii literare Junimea pe 6 oct 1884 şi jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti pe 13 nov. 1889, O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii  contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883.

Tema o constituie prezentarea unor aspecte din viaţa social - politică a unor reprezentanţi ai politicianismului românesc de la sfârşitul sec. al XIX- lea; pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie se nasc conflicte între reprezentanţii puterii şi ai opoziţiei.

Titlul are în vedere pretextul în jurul căruia se dezvoltă întâmplările - pierderea de către Zoe a unei scrisori de dragoste care îi era adresată de Ştefan Tipătescu. Scrisoarea devine un personaj, un simbol al moralităţii ascunse de care era afectată întreaga societate burgheză. Titlul ilustrează simetria clasică a piesei sintetizând intriga subiectului: scrisoarea de amor a unei doamne din înalta societate, către o persoană însemnată ... becher, este o armă politică  pentru că e pierdută de persoane influente din viaţa politică şi e găsită de oameni dornici de ascensiune socială; scrisoarea devine obiectul de şantaj cel mai eficient şi singura cale de a-şi asigura victoria în alegeri. Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă - pretinsa lupta pentru putere se realizează de fapt prin lupta de culise având ca instrument scrisoarea. Articolul nehotărât „o”  indică atât banalitatea întâmplării cât şi repetabilitatea ei.

Ca specie a genului dramatic, comedia e destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile - singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Textul dramatic e structurat în 4 acte, fiecare având 9, 14, 7, 14 scene. Autorul se retrage sub masca personajelor, lăsându-le să evolueze aparent independent, prin schimbul de replici.

Conflictul principal se realizează prin dezvăluirea de către Trahanache a intrigii lui Nae Caţavencu. Aflăm astfel despre rivalitatea dintre cele două tabere; conflictul e amplificat pe parcursul operei, această tehnică purtând numele de acumulare progresivă. Pe axul conflictual al piesei se grefează conflictele secundare care redimensionează situaţia şi fac posibil un final şi mai imprevizibil ( iritarea grupului Branzovescu-Farfuridi, sosirea unei depeşe cu numele candidatului Dandanache).

Acţiunea cuprinde o serie de întâmplări  desfăşurate pe momentele subiectului, întâmplări ce au loc într-un judeţ de munte în timpul alegerilor de la 1883.

Expoziţiunea  Pristanda, poliţaiul oraşului, îi aduce la cunoştinţă lui Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, că Nae Caţavencu deţine o scrisoare care îi poate asigura reuşita în alegeri.

Intriga ( se consumă înainte de începerea acţiunii)  Zoe Trahanache, soţia unui important om politic din oraş, Zaharia Trahanache, şi amanta prefectului, pierde scrisoarea de amor pe care acesta i-o adresase.

Desfăşurarea acţiunii  Tipătescu îi ordonă lui Pristanda să afle despre ce scrisoare este vorba.; între timp Zoe şi Zaharia Trahanache sunt şantajaţi de Nae Caţavancu cu publicarea scrisorii dacă nu este susţinut în alegeri. Scrisoare este găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă de la acesta de Nae Caţavencu. Grupul Farfuridi-Brânzovenescu îşi acuză aliaţii politici de trădare şi trimit o plângere la Bucureşti. Tipătescu şi Zoe vor să-l determine pe Caţavencu să le înapoieze documentul compromiţător făcându-i diferite promisiuni, dar acesta nu vrea decât în schimbul alegerii ca deputat. De la centru este anunţaţă candidatura lui Agamemnon Dandanache.

Punctul culminant Farfuridi şi Caţavencu îşi rostesc discursurile electorale în cadrul întrunirii electorale. La anunţarea numelui candidatului, Agamemnon Dandanache, cele două tabere se încaieră, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, iar aceasta este găsită de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.

Deznodământul Pierzând arma şantajului şi fiind prins cu o poliţă falsificată, Nae Caţavencu este nevoit să conducă festivităţile în cinstea candidatului propus de centru, Dandanache, care a fost  ales în unanimitate. Totul se încheie într-o atmosferă de sărbătoare şi de veselie unanimă, în sunetele muzicii.

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri; Caragiale e considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o  tipologie comică, având o dominantă şi un repertoriu fix de trăsături: tipul- încornoratului:Trahanache; primului amorez: Don Juan- Tipătescu; cochetei: Zoe; demagogului: Caţavencu ; Cetăţeanului: Cetăţeanul Turmentat ; funcţionarului, confidentului: Pristanda, Branzovescu; raisoneur-ului: Pristanda.

Zaharia Trahanache este personajul central al operei, prezidentul mai multor comitete şi comiţii din judeţ, unul din stâlpii locali ai partidului aflat la putere. Prin prenume el sugerează batrâneţea şi decrepitudine : Zaharia- ramolitul, ticăitul, Trahanache - derivat de la trahana – o cocă moale uşor de modelat. Este tipul politicianului cu idei conservatoare, stâlp al puterii locale care şi-a consolidat poziţia prin prietenia de familie cu prefectul. Naivitatea sa e contrazisă de abilitatea cu care găseşte la momentul oportun poliţa falsificată de Caţavencu « l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă, cu altă plastrografie ».

Ştefan Tipatescu, prefectul judeţului, este un personaj serios, un tip de generaţie mai recentă decât a celor cu numele terminat în –ache. Prenumele cu rezonanţă istorică e înlocuit de cunoscuţi cu diminutivul Fănică ceea ce pune în evidenţă contrastul dintre Ştefan (cel Mare), şeful, stăpânul şi Fanică - bărbat slab în faţa femeii. Este un orgolios fără măsură cu o gândire de stăpân medieval, întruchiparea celei mai josnice moralităţi; el e cel care îl înşeală pe Trahanache cu nevasta acestuia. Este perceput de Pristanda drept posesorul tuturor izvoarelor fericirii:  « moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai nineacă pe banii lui Trahanache… babachii ».

Nae Caţavencu, avocat, director - proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident fondator al Societăţii Enciclopedice Cooperative «Aurora Economică Română», e tipul demagogului, al parvenitului politic, face parte din opoziţie şi, neavând funcţii politice, îşi creează instrumente prin care să le obţină. Silabele stridente ale numelui său amintesc de o caţă, ducându-ne cu gândul la pălăvrăgeala demagogului lătrator, incultura sa se reflectă în felul în care vorbeşte: un popor care nu merge stă pe loc sau chiar dă înapoi; asociaţii incompatibile :  industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice , dar lipseşte cu desăvârşire.

Zoe, unicul personaj feminin al piesei, este o damă mare în politica de provincie, oscilează între Tipătescu şi Trahanache, fiind cea care conduce de fapt judeţul. Are puterea de a influenţa deciziile politice ale bărbatului ei ; pe Zoe nu o interesează moralitatea , are oroare de scandal.

Mijloacele de caracterizare folosite sunt diverse :

Caracterizarea directă de către autor  prin tabela de personaje: Dandanache, vechi luptător de la 48, caracterizare de către alte personaje : Zoe e pentru Caţavencu un  înger , pentru  Cetăţeanul Turmentat  o doamnă bine ; Caţavencu e pentru Zoe un mişel, pentru Tipătescu un mizerabil, iar pentru Pristanda mare pişicher ; Brânzovenescu exprimă abilitatea şi enigma lui Trahanache: e tare…tare de tot…Solid bărbat ! în timp ce Caţavencu îl numeşte venerabilul ; autocaracterizarea – Caţavencu, «  vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani  unde sunt cel dintâi … între fruntaşii politici ». 

Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea  indirectă: prin care se individualizează personajele:  honeste vivere = Oneste bibere, famelie mare, renumeraţie mică, după buget ; aveţi puţintică răbdare; scrofuloşi la datorie; curat murdar, prin comportament, fapte, relaţiile dintre personaje, onomastică :ex. -numele lui Trahanache este derivat de la cuvântul trahana o cocă moale, uşor de modelat ; Farfuride, Brânzovenescu prin aluzia culinară a numelor, sugerează inferioritartea vulgaritatea, lichelismul, Dandanache – încurcătura, o dandana ; prin didascalii –  autorul conturează indirect personajele prin semnificaţia în plan moral sau intenţional, a gesturilor şi a mimicii;  prin încadrarea într-un anumit mediu.

Opera aparţine genului dramatic pentru că e structurată pe acte şi scene,  modul principal de expunere e dialogul sub forma replicilor îmbinat cu monologul şi aparteul care exprimă discrepanţa dintre ceea ce spune un personaj şi ceea ce gândeşte. Prin dialog se definesc personajele şi relaţiile dintre ele, se dezvoltă intenţiile, se realizează caracterizarea directă sau indirectă. În dialogul dramatic dialogul e marcat de oralitate: mijloace nonverbale - gesturi, mimică şi paraverbale - intonaţie, accent.

Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte timpul şi spaţiul. Acţiunea e plasată în capitala unui judeţ de  munte la sfârşitul secolului

al XIX- lea şi se desfăşoară pe parcursului a trei zile. Autorul urmăreşte crearea unei situaţii comice, unei atmosfere de bună dispoziţie, de voie bună provocând râsul prin unele situaţii şi tipuri umane. Sunt prezente mai multe tipuri de comic prin care se valorifică umorul.

Comicul de moravuri care vizează necinstea în viaţa de familie - triunghiul conjugal Zoe, Zaharia, Tipătescu - şi în cea politică ( şantajul, falsificarea listelor electorale).

 Comicul de intenţie relevă atitudinea scriitorului faţă de personaje: cele mai modeste în pretenţii sunt ironizate, în schimb  ambiţiosul Caţavencu ( incult, dar snob) e satirizat ; un singur personaj e grotesc – Dandanache, vechi luptator de la 48 .

Comicul de caracter reliefează defecte general - umane pe care le sancţionează prin râs - Pristanda prin supunerea oarba cu care duce la îndeplinire ordinele şefilor, Farfuridi şi Brânzovenescu prin teama exagerată de trădare, Caţavencu prin discursul demagogic.

        Comicul de situaţie e generat de întâmplările comice care abundă : pierderea şi găsirea scrisorii, evoluţia înversă a lui Catavencu, confuziile lui Dandanache,deznodanantul farsei electorale.

Comicul de nume e formă prin care autorul sugerează dominanta caracterului respectiv ( Dandanache derivă de la dandana = boacană, încurcătură cu sufixul grecesc  -ache  semn al vechilor politicieni de la patuzopt ; Agamenon, prenumele purtat de eroul homeric, devine Agamiţă diminutiv caraghios al straşnicului nume, sugerând caderea în copilărie a acestui ramolit. 

Comicul de limbaj realizează caracterizarea indirectă şi evidenţiază incultura personajelor.

Pentru că e o operă literară care satirizează întâmplări, aspecte, moravuri prin intermediul unor personaje ridicole între care se nasc conflicte, pentru că are scopul de a îndrepta aceste tare umane şi sociale prin râs, având caracter moralizator şi final fericit, pentru că principala modalitate de realizare a comicului e sarcasmul, ironia, opera literară O scrisoare pierdută, de I.L.Caragiale e o comedie de moravuri.

Eu cred că lumea eroilor  lui Caragiale e alcătuită dintr-o galerie de arivişti care acţionează după principiul scopul scuză mijloacele. « Caragiale a înmulţit populaţia cu un număr de cetăţeni, expresii ale unei pături într-o anumită epocă »(E.Lovinescu).

 

Particularitatile de constructie a personajului                       

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste râsul.

Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”.

In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii.

Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: „Zoe, sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.

Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda scrisoarea.

Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea.

Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.

Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.

Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.

Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.

Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.

Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama buna”.

Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.”