"Floare albastră" de Mihai Eminescu
Tema şi viziunea despre lume/Particularităţi de structură, compoziţie şi
limbaj în poezia "Floare albastră" de Mihai Eminescu
Literatura română din a doua parte a secolului al
XIX-lea cunoaşte o înflorire accentuată prin curentele literare dezvoltate şi
se detaşează prin promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască
"formele fără fond", aspect evidenţiat de scrierile celor patru Mari
Clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici
Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist, este
considerat a fi cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Însemnătatea creaţiei sale este apreciată de criticul Titu Maiorescu în
articolul "Eminescu şi poeziile lui", menţionând că "Pe cât se
poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea
sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de
plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării
româneşti".
Scrisă în anul 1872 şi publicată un an mai târziu
în revista "Convorbiri literare", poezia "Floare albastră"
aparţine etapei de tinereţe a creației eminesciene (alături de "Sara pe
deal","Dorinţa", "Lacul", "Povestea
teiului"), anunţând ulterioara dezvoltare, culminând cu
"Luceafărul". Poezia poate fi privită drept un nucleu al
romantismului eminescian, în cadrul căreia sunt asociate, în manieră specifică,
mai multe specii literare: poem filozofic, eglogă(specie a liricii peisagistice
care înfrumuseţează viaţa rustică, prezentând scene de dragoste naivă,
pură-idilă cu dialog) şi elegie(poezie în care sunt exprimate sentimente de
tristeţe, regret, melancolie). Elementele romantice prezente sunt tema, evadarea
din realitate în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi
antiteza pe baza căreia este construită expunerea lirică.
Tema este reprezentată de iubirea
aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră, ocrotitoare,
familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea
cosmică. Depăşind cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut.
Viziunea despre lume este romantică, punând în opoziţie două moduri de
existenţă ori ipostaze ale cunoaşterii, respectiv lumea cunoaşterii absolute şi
cea a iubirii concrete, a cunoaşterii terestre, explorând astfel incapacitatea
fiinţei umane de a putea îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel
sentimental.
Laitmotivul creaţiei este "floarea albastră", preluat
de la scriitorii romantici. În literatura germană, în lirica lui Novalis,
floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând
inima îndrăgostitului. În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul
"florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. Motivele întâlnite sunt specifice liricii eminesciene
romantice, şi anume luna, valea, codrul, izvoarele, prăpastia. Se identifică o serie de opoziţii pe baza cărora este constituită
poezia: principiul masculin/feminin, abstract/concret, cunoaşterea
absolută/cunoaşterea lumii concrete, cadrul diurn/nocturn, realitate/vis,
prezent/trecut, apolinic/dionisiac, omul superior/omul comun, peren/efemer.
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun
nearticulat, căruia îi este atribuit un adjectiv, ce formează un epitet
cromatic, numind motivul central al creaţiei. La
Eminescu, floarea albastră reprezintă voința, aspiraţia
spre fericire prin iubire, prin femeia ideală. Albastrul simbolizează
infinitul, depărtarile mării și ale cerului, iar floarea poate fi ființa
care păstrează dorințele, simbol al vieţii, al frumuseţii.
Exemplificând lirismul de măşti, eul liric
împrumută pe rând două ipostaze umane, masculin şi feminin, sau două portrete
spirituale, geniul şi făptura terestră, care se asociază celor două lumi.
Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului
liric: verbe la persoana I- "am râs", pronume personale la persoana
I- "Eu", adjective pronominale posesive de persoana I
-"mele".
Ca structură, poezia este alcătuită din 14 strofe, grupate în 4 secvenţe poetice, prin
alternanţa a două planuri, cosmic şi terestru, în dialogul celor două voci
lirice, geniul sau vocea masculină şi cea feminină.
Prima secvenţă, formată din primele trei strofe, reprezintă monologul
fetei, concentrat în jurul reproşului faţă de tânăr, cufundat în
contemplaţie. Meditaţia bărbatului din strofa a patra, constituie cea de-a doua secvenţă, conţinând reacţia îndrăgostitului. Secvenţa a
treia, strofele V-XII, continuă monologul
fetei ce sugerează împlinirea iubirii în spaţiul terestru. Drept
răspuns, ultima secvenţă poetică, strofele XIII-XIV, conturează
meditaţia bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează în
ideal.
Simetria celor patru secvenţe poetice este
potenţată de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea
lui - lumea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.
Prima secvenţă poetică înfăţişează monologul fetei ce începe cu
reproşul realizat prin adverbul "iar", plasat la începutul poeziei.
Tonul adresării este familiar, marcat prin cele două apelative "sufletul
vieţii mele" şi "iubite", dispuse simetric la începutul şi la
sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimând iubirea sinceră. Universul
spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii
"în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte". Aspiraţia
spre absolut este sugerată de metafora "râuri în soare/Grămădeşti-n
a ta gândire". Sfera cunoaşterii guvernate de
timpul infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare
de simbol "întunecata mare"- misterul genezei, "câmpiile
asire"-universul cultural şi "Piramidele-nvechite" - universul
de creaţie umană. Avertismentul final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta,
iubite!" cuprinde posibilitatea împlinirii umane în planul terestru, însă
doar prin iubire.
A doua secvenţă întruchipează meditaţia
bărbatului asupra spuselor iubitei. Superioritatea principiului masculin
este surprinsă prin epitetul folosit pentru a o caracteriza pe fată
"mititica". În ciuda faptului că admite adevărul menţionat de
aceasta, se detaşează cu ironie "Ah! Ea spuse adevărul,/ Eu am râs, n-am
zis nimica".
Monologul fetei din a treia secvenţă continuă cu o chemare la
împlinirea iubirii în lumea terestră- "Hai în codrul cu verdeaţă".
Cadrul natural se realizează prin motive romantice, natura fiind un spaţiu
nealterat de prezenţa umană : "Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia
măreaţă". Imaginile vizuale sunt asociate cu cele auditive în cadrul
sinesteziei "Und-izvoare plâng în vale". Căldura zilei de vară se
află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită:"şi de-a
soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup
cu dânsul gura". Fata conturează în acest fel
povestea de iubire drept o cale mai simplă de atingere a fericirii. Portretul ei întruchipează idealul de frumuseţe eminesciană,
caracteristicile sale fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice:
"de-aur părul", "roşie ca mărul". Timpurile verbale de
viitor popular ("vom şede", "mi-i spune", "oi
desface") amplasează povestea de dragoste într-un spaţiu rustic şi
sugerează optimismul privind posibila împlinire a iubirii absolute într-un
viitor imaginar.
Ultima secvenţă continuă meditaţia
bărbatului, acesta proiectând iubirea trecută în planul amintirii-
"Şi te-ai dus, dulce minune,/Şi-a murit iubirea noastră". Dacă în
penultima strofă despărţirea îndrăgostiţilor pare temporară, în ultima strofă, separată la nivel formal printr-un şir de puncte de suspensie
de restul poeziei, verbele la timpul trecut "te-ai dus",
"a murit" susţin sfârşitul visului de iubire. Exclamaţiile retorice
"Ce frumoasă, ce nebună" exprimă regretul,
nostalgia, coştientizarea târzie a iubirii pierdute. Contrastul dintre vis si realitate, dintre cele două lumi
care se întâlnesc pentru un moment în sentimentul înălţător, este sugerat de
repetiţia "Floare-albastră! floare-albastră!" şi de versul
final, filozofic "Totuşi este trist în lume!".
Elementele de prozodie se caracterizează prin rima
îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 7-8 silabe. Se
remarcă inovaţiile la nivelul rimei, prin folosirea de cuvinte rare
"gândire"-"asire" şi dispunerea în rimă a unor părţi de
vorbire diferite "dispare"-"floare".
La nivelul limbajului
folosit, vorbirea populară si limbajul
familiar accentuează intimitatea "încalte", "nu
căta". Verbele la prezentul
etern redau lumea ideilor sau veşnicia naturii
("urcă","stă"), verbele la viitor din monologul fetei
proiectează aspiraţia spre iubire în reverie, iar verbele la trecut din
meditaţia bărbatului redau reflecţia şi distanţarea temporală "am
râs", "te-ai dus", "a murit". Poezia abundă de figuri de stil, prin intermediul cărora se
realizează imagini artistice: epitetul
"trestia cea lină", comparaţia "roşie ca mărul",
inversiunea "de-aur părul", personificarea "izvoare plâng",
metafora "sufletul vieţii mele", enumeraţia "Şi câmpiile
asire/Şi întunecata mare", oximoronul "râuri în soare...întunecata
mare", simbolul "floare-albastră", repetiţia
"Floare-albastră!floare-albastră!".
Creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o
manieră romantică, prin vis sau reverie, drama
omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul
intelectual, temă puternic influenţată de filozofia lui Arthur
Schopenhauer. Diferenţele dintre condiţia omului obişnuit şi cea a omului de
geniu fac imposibilă existenţa unei legături de iubire.
În concluzie, poezia "Floare albastră"
de Mihai Eminescu aparţine curentului romantic, ilustrând prin motive literare
precum luna, codrul sau valea, tema imposibilităţii împlinirii prin și în
iubire, aflată în corelaţie cu cea a naturii şi a omului superior, conturată
printr-o serie de antiteze la nivelul compoziţiei.
PLANUL ESEULUI SCHEMĂ "FLOARE
ALBASTRĂ" DE MIHAI EMINESCU
Context
Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 și
publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873, este o capodoperă a
lirismului eminescian din etapa de tinerele, care anunţă marile creaţii
ulterioare, culminând cu „Luceafărul”.
Încadrare în tipologie
Specie literară: poem filosofic, eglogă şi elegie.
Curent literar/ trăsături romantice: tema,
motivele literare, atitudinea poetică, amestecul speciilor, antiteza.
Prezentarea a două imagini/Idei poetice
relevante pentru temă și viziunea despre lume
Tema: iubirea şi natura, condiția omului de geniu
care aspiră la absolut. Motivul central: „floarea albastră”.
Sunt asociate și puse în contrast în viziune
romantică două moduri de existenţă și ipostaze ale cunoașterii: cunoaşterea
absolută (culoarea „albastră”) şi cunoaşterea terestră („floare”).
Ipostaze lirice: Ca în lirismul de măști, eul
liric împrumută pe rând două ipostaze, masculin — feminin sau omul de geniu —
femeia iubită; lirismul subiectiv reiese prin folosirea mărcilor gramaticale
ale eului liric.
Elemente de compoziţie și de limbaj ale
textului poetic (titlu, motiv central, strofe,secvenţe poetice)
Titlul este
simbolul central, un motiv romantic de circulaţie europeană, ce sugerează
aspiraţia spre fericirea prin iubire.
Compoziţia romantică: Cele paisprezece strofe
alcătuiesc patru secvenţe poetice, prin alternanța a două planuri,
cosmic-terestru, în dialogul celor două voci lirice: geniul/ vocea masculină şi
iubita.
Imaginar poetic, figuri semantice/ tropi
Prima secvenţă poetică (strofele I - III)
înfățișează, în monologul fetei, lumea rece a ideilor, lumea lui: „lar te-ai
cufundat în stele/Şi în nori şi-n ceruri
nalte?”.
A doua
secvenţă poetică (strofa a patra) constituie meditaţia bărbatului asupra
spuselor iubitei: „Ah! Ea spuse adevărul, / Eu am râ, n-am zis nimica”.
A treia
secvență poetică conține strofele V - XII. Monologul fetei continuă cu o
chemare la împlinirea iubirii în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu
verdeață/ Und-izvoare plâng în vale...”,
Ultima
secvență poetică (strofele XIII - XIV) reprezintă a continuare a meditaţiei
bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează de această dată în
ideal şi amintire („Fioare-albastră! floare-albustră!.. / Totuşi este trist în
lumel”).
Caracteristicile limbajului poetic:
Expresivitatea are surse multiple, în plan morfologic, lexical, stilistic,
fonetic şi prozodic.
Muzicalitatea, elementele de prozodie: rima este
imbrăţişată, ritmul trohaic, măsura de 7 - 8 silabe: apar rime rare.
Opinie
Poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de
circulație europeana într-o viziune lirică proprie.
Concluzie
Poezia ’’
Floare Albastră’’ reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de
tinerețe, care anticipează
poemul-sinteză ’’Luceafărul’’.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu