PEDAGOGIE EDUCATOARE - TRANZITIA DE LA GRADINITA LA SCOALA

 Tranziția de la grădiniță la școală

Continuitatea între grădiniţă şi şcoală – premisă a succesului şcolar. Fără a distruge lumea copilului, educatorul este cel care intervine cu tact şi orientează copilului gândirea şi imaginaţia.

Venirea copilului în şcoală îl solicită intens şi învăţarea devine treptat tipul fundamental de activitate. Activitatea şcolară va ocupa cea mai mare parte a timpului copilului, orientându-i întreaga personalitate şi determinând schimbări în sens evolutiv.

Din punct de vedere organizatoric, asigurarea continuităţii între grădiniţă şi şcoală este determinată de instituţionalizarea grupei mari , în care abilităţile formate deja sunt reluate şi exersate în contexte noi de aplicare, accentuându-se capacitatea copiilor de a opera cu ele, de a stabili noi legături între cunoştinţe şi de a le utiliza în practică.

Se impune analizarea unor aspecte ale realizării continuităţii între grădiniţă şi şcoală în învăţare.

Un prim element îl constituie cunoaşterea particularităţilor psihologice ale vârstei preşcolarului mic, precum şi implicaţiile pedagogice ale învăţării.
În al doilea rând, se solicită abordarea cu atenţie deosebită a conţinutului, ale cărui baze se pun în preşcolaritate, reluat fiind, la un alt nivel, în şcoala primară.

Alt aspect îl constituie strategia didactică utilizată, concretizată într-o varietate de metode, procedee şi mijloace de învăţământ care să faciliteze transmiterea materiei şi formarea de abilităţi.

Cel mai important element în această abordare îl constituie jocul didactic, activitate de bază a copilului şi, totodată, modalitate de iniţiere treptată în procesul complex al învăţării.

Jocul are o pregnanţă firească în viaţa copiilor, este „munca” lor. De aici, necesitatea ca educatorii, fie ei la nivel preşcolar sau primar, să recunoască puterea jocului în dezvoltare şi în capacitatea de asimilare a copilului.

Există o strânsă interdependenţă între evenimentele de la începuturile învăţăturii copilului şi succesele sau insuccesele din viitoarea activitate educaţională. Ca activitate fundamentală a copilului, jocul poate contribui la formarea unei atitudini pozitive faţă de muncă.

La preşcolari, de exemplu, cea mai adecvată modalitate de formare a interesului pentru muncă constă în îmbinarea acţiunii cu jocul.

 Prin joc, copilul are posibilitatea de a fi mai degrabă un iniţiator în propria sa lume, de aceea el determină creşterea încrederii în sine, îi dă posibilitatea de a-şi folosi imaginaţia, îl ajută să pună în practică abilităţile şi priceperile dobândite.

Jocul poate contribui la îmbogăţirea bagajului de cultură şi estetic, dezvoltându-i creativitatea şi sensibilitatea. Vorbind despre aspectul cognitiv şi cel afectiv în procesul învăţării, Jean Piaget a arătat că ele sunt inseparabile şi ireductibile: „Nu există deci nici o conduită, oricât de intelectuală ar fi, care să nu aibă drept mobiluri factori afectivi; dar, reciproc, nu pot exista stări afective fără intervenţia percepţiilor sau înţelegerii, care constituie structura lor cognitivă”.

Este necesară o etapă de tranziţie de la joc la muncă, de la jocul preşcolarului la munca şcolarului. Copilul trebuie învăţat „să se joace în muncă”. Şi, cum „munca” de bază a şcolarului este învăţarea, pentru ca relaţia joc–învăţare să fie firească, se cer respectate următoarele condiţii; jocul să conţină elemente de învăţare, iar învăţarea însăşi să conţină elemente de joc.

O trecere reuşită a preşcolarului în şcoala primară depinde, în bună măsură, de felul în care este abordată problema jocului. „Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, să acţioneze. A ne întreba de ce copilul se joacă înseamnă a ne întreba de ce copilul este copil, nu ne putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale”, spune E. Claparede.

În sensul obiectivelor menţionate se pot realiza activităţi comune intre învăţători și educatoare:
a) invitarea invățatorilor la lecţii deschise în grădinițe- activitatea aceasta este necesara pentru a identifica nivelul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi ale copiilor, eficienţa metodelor şi a materialului didactic utilizat, posibilităţi de preluare de către învăţători a unor metode şi procedee spre utilizarea lor cu precădere la vârsta micii şcolarităţi.

b) Preşcolarii şi elevii pot participa la activităţi cultural-artistice comune: vizite la muzee, serbări, comemorarea unor evenimente istorice- scopul acestei activități este acela că, în joc, ca şi în alte activităţi, preşcolarii preferă, de cele mai multe ori, drept model copilul mai mare decât el, respectiv, elevul de şcoală.

c) Vizitele preșcolarilor in școli – au rolul de a satisface curiozitatea copiilor de vârstă preşcolară, în special a celor din grupa mare, privind atmosfera vieţii şcolare. Vizitele lor în şcoli constituie un prilej de a observa si urmări colegii lor mai mari; cum stau în bănci, cum ţin lucrurile, cum răspund la întrebările învăţătorului, precum şi atitudinea faţă de învăţătură, dovedită prin modul cum citesc, scriu şi socotesc.

Grădinița – nucleu al unei comunități care învață

Începerea grădiniţei este o mare tranziţie pentru cei mai mulţi copii, deoarece este startul pentru noi experienţe într-un mediu nou.

 Este posibil, ca unii copii să devină anxioşi pentru că se activează teama de necunoscut: grădiniţa. Aici întâlnesc copii diferiţi faţă de ei: înălţime, greutate, păr, piele, îmbrăcăminte, limbă, gen, etnie, dizabilitate, situaţie materială, familie, istorie personală etc.

 În funcţie de dimensiunea legislativă, administrativă, didactică, socială, psihologică, aceste aspecte pot avea dublu impact: sau surse de dezvoltare, sau surse de stres, dacă nu sunt bine gestionate.

 De dorit ca grădiniţa să fie sau să devină un mediu incluziv de învăţare.

În primul rând, prin „împuternicirea“ resurselor umane (educatoarea, personalul de îngrijire, specialiştii, familia, comunitatea, etc.) implicate în educaţie cu instrumentele şi atitudinile necesare, astfel încât să creeze oportunităţi de dezvoltare pentru toţi copiii.

Un mediu incluziv va răspunde nevoilor individuale, va creşte şansele pentru succes ale tuturor copiilor, va dezvolta respectul şi imaginea de sine, va valoriza în mod benefic diferenţele dintre persoane, va încuraja comunicarea deschisă despre orice, va reduce sau ameliora în acelaşi timp comportamentele discriminative şi stereotipurile.

Grădiniţa ca mediu incluziv, aderă la principiul centrării pe identitatea unică a fiecărui copil. Toţi copiii au dreptul la educaţie.

O grădiniţă incluzivă:
 • răspunde nevoilor, drepturile şi responsabilităţilor copiilor şi angajaţilor;
• este prietenoasă, deschisă, adecvat decorată;
• presupune înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre copii;
 • este bazată pe democraţie şi solidaritate umană, pe lucrul în echipă;
• este echitabilă;
• oferă răspunsuri adecvate situaţiilor educaţionale variate;
• manifestă flexibilitate şi adaptare la schimbare;
• învăţă acceptarea şi integrarea tuturor copiilor;
• respectă aptitudinile, interesele, abilităţile, dizabilităţile, caracteristicile fiecăruia.

Obiectivele incluziunii în educaţia preşcolară presupun dezvoltarea şi aplicarea unor strategii educaţionale care să promoveze conştientizarea şi formarea la copii a unor comportamente în direcţia toleranţei şi nondiscriminării, acceptării copiilor cu CES: copii cu dizabilităţi, copii supradotaţi, copii de diferite etnii, copii cu boli cronice, copii cu situaţie socio-economică precară etc.

Incluziunea se discută în termeni de politici educaţionale, dar în acelaşi timp, este o provocare, pentru dezvoltarea copiilor ca „cetăţeni activi“. Dacă nu sunt respectate, exprimate şi încurajate să se dezvolte, diferenţele dintre copii într-un grup cauzează probleme (de exemplu: agresivitate, violenţă, neglijare etc.). În consecinţă, incluziunea solicită atenţie asupra diferenţelor dintre copii, dar şi adaptarea grădiniţei la aceste diferenţe.
 
În procesul de incluziune se pune accent pe necesitatea grădiniţei de a-şi schimba principiile de acţiune şi modalităţile de abordare în funcţie de nevoile copiilor.

Valorizarea unui mediu adecvat este utilă pentru toţi copiii, dacă educatorii îmbunătăţesc practicile de organizare a activităţilor şi folosesc diversitatea în clasă ca o resursă şi ca o oportunitate echitabilă de învăţare.

 Educatorii pot acţiona astfel:
• folosesc resurse educaţionale atractive;
• pregătesc pachete de învăţare adaptate fiecărui copil;
• individualizează învăţarea şi jocul;
• respectă stilurile de învăţare;
• deleagă responsabilităţi;
• utilizează experienţele copiilor;
• propun lucrul în echipe;
• încurajează copiii să-şi exprime opiniile, cu argumente, să fie empatici, să aibă flexibilitate.

Grădiniţa este benefică pentru toţi actorii responsabili de educaţie, dar în special pentru copii.
De exemplu, copiii învaţă „socializarea“ prin comunicarea şi interacţiunea cu ceilalţi colegi de grupă.

Copiii leagă prietenii prin aceste contacte, află despre interesele şi preferinţele pentru anumite activităţi (de exemplu, unii copii desenează, pictează, alţii încep să cânte la un instrument, alţii sunt „povestitori“, altora le place să creeze colaje, să vizioneze desene animate, să inventeze poezii, iar alţii sunt „campioni“ la practicarea unui sport sau le place să observe natura etc.), se cunosc, iar bunele relaţii, starea de bine dintre ei, reprezintă o condiţie facilitatoare pentru învăţare şi dezvoltare.

Pregătirea profesională şi deschiderea echipei manageriale a grădiniţei sunt aspecte extrem de importante în dezvoltarea unui mediu incluziv, astfel încât să-i motiveze şi să-i inspire pe angajaţii s-o urmeze.
 
Exemple de activitați pe care le pot realiza grădinițele:

• Promovarea imaginii grădiniţei printr-un marketing educaţional care să cuprindă respectarea principiilor educaţiei incluzive;

• Realizarea unor activităţi de informare despre integrarea şi progresul copiilor cu CES, despre politicile educaţionale, despre resursele educaţionale folosite; participarea la „activităţi deschise“, de exemplu, Zilele Educaţiei Incluzive „Împreună, ne jucăm şi învăţăm!“ prin organizarea unor activităţi de tip: carnaval, expoziţii cu produse ale activităţii copiilor, strângere de fonduri, serbări, concursuri etc.;

• Asigurarea unor spaţii de învăţare confortabile, sigure, adaptate nevoilor fizice, psihologice şi de educaţie ale fiecărui copil, atât în grădiniţă, cât şi în curtea acesteia (resurse umane, resurse logistice, locuri de joacă, resurse educaţionale);

• Dezvoltarea unei culturi organizaţionale incluzive şi prin folosirea unor modalităţi ca de exemplu: utilizarea mesaje de întâmpinare afişate (postere, afişe), afişarea viziunii şi misiunii grădiniţei, acceptarea tradiţiilor, obiceiurilor copiilor şi angajaţilor;

• Tratarea echitabilă a tuturor copiilor şi părinţilor indiferent de etnie, nivel socio-economic, tip de dizabilitate etc., de către toţi angajaţii instituţiei, pentru optimizarea atitudinii incluzive a părinţilor, pentru crearea unei atmosfere în care nimeni nu este subestimat, prin celebrarea succeselor împreună;

• Participarea personalului şcolii şi a comunităţii la luarea deciziilor: Consiliul de Adminstraţie, Consiliul părinţilor etc.;

• Încurajarea participării angajaţilor la cursuri de formare şi dezvoltare profesională pe tema educaţiei incluzive, prioritate a politicilor educaţionale europene pentru o dezvoltare globală şi armonioasă a copilului;

• Scrierea unor programe şi proiecte educaţionale în domeniul educaţiei incluzive ;

• Încurajarea imaginării şi implementării unor activităţi în care se pot implica şi copiii cu CES.