PEDAGOGIE EDUCATOARE - JOCUL ÎN EDUCAȚIA TIMPURIE

*Definirea jocului și specificul lui în preșcolaritate

*Funcțiile și clasificarea jocurilor

*Relația joc – dezvoltare – învățare

Definiţii şi caracteristici ale jocului

Dezvoltarea psihologică a copilului nu se realizează de la sine, în mod instinctive ci prin două instrumente fundamentale: jocul şi imitaţia.
Jocul este folosit de copil chiar de la naştere şi este prima lui formă de activitate; imitaţia nu apare decât dupa câteva luni. Cercetările psihologice au pus în evidenţă numeroase elemente psihice care se formează cu ajutorul acestei forme de activitate. Preşcolarul este considerat o personalitate în formare care gândeşte, acţionează.
Jocul apelează şi la capacitatea copilului de a lucra cu simboluri, semne ce sunt atribuite obiectelor, acţiunilor şi faptelor ce desemnează altceva decât sunt acestea în realitate.
Jocul are un rol terapeutic pentru copiii care nu au dezvoltat spiritul de iniţiativă şi curajul de a intra în competiţie.
Prin joc se poate fortifica voinţa şi atenţia. Copilul poate deveni perseverent şi se poate concentra mai mult şi fără prea mult efort, stimulându-i creativitatea, poate respecta cu uşurinţă regulile impuse în cadrul jocului.

Prin activitatea de joc, copiii:
- Desfăşoară o activitate în sensul identităţii personale; ƒ
- Rezolvă probleme de viaţă din mediul înconjurător fizic şi social;
- Experimentează posibilităţi de adaptare;ƒ
- Creează soluţii diferite, exprimă experienţele lor în simboluri, ceea ce îi va ajuta să gândească puţin mai abstractizat;
- Comunică cu ceilalţi şi/sau cu sine, vorbesc, folosesc cuvinte multe, se exprimă plastic şi învaţă semnele nonverbale;
- Folosesc obiectele din jurul lor în scopul pentru care sunt create (învaţă utilitatea lucrurilor);
- Îşi manifestă creativitatea ;

- Se concentrează asupra acţiunii, devin atenţi şi interesaţi.

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-o creează singur. Jocul este o forma de activitate specifica pentru copil si hotaratoare pentru dezvoltarea lui.

In Dictionarul de psihologie (1978), P. Popescu-Neveanu precizeaza : jocul este un mod de dobandire si precizare a cunostintelor prin actiune. Prin joc se dezvolta procesele psihice de reflectare directa si nemijlocita a realitatii – perceptiile (manuind diferite obiecte si materiale, copilului i se dezvolta perceptiile de marime, forma, culoare, greutate, distanta etc.) si reprezentarile -, dar si procesele psihice intelectuale, memoria, gandirea, imaginatia.
Jocul este o activitate de gandire, arata Popescu-Neveanu, intrucat este orientat spre rezolvarea de probleme, spre gasirea cailor in vederea depasirii unor obstacole, actiunea si cuvantul constituind principalele mijloace ale jocului.

Caracteristicile jocului

Caracter universal si permanent

 Jocul este o realitate prezenta in viaţa omului, indiferent de vârsta acestuia, regiunea geografica sau etapa istorică.

Caracter polivalent. S. Iliov afirma ca jocul are un caracter polivalent, in sensul in care el este pentru copil si munca si arta si realitate si fantezie. Pe de alta parte, jocul inseamna si o varietate de semnificatii de la sensul pozitiv pana la cel negativ. El poate numi o activitate cu caracter constructiv, distractiva, placuta sau dimpotriva (jocuri de noroc).

De asemenea, jocul prezinta o gama diversa de domenii in care se aplica : medicina, psihologie, pedagogie, asistenta sociala, teatru s.a.m.d..

Caracter complex

 Jocul este o activitate determinanta pentru formarea si dezvoltarea personalitatii umane. In lucrarea Copilul si jocul (1967, p.19), Jean Château considera ca prin joc, copilul traduce potentele virtuale care apar succesiv la suprafata fiintei sale ; lumea jocului este o anticipare a lumii preocuparilor serioase, este o exersare, in plan imaginar, a viitorului personal.

Referiindu-ne la ceea ce reprezintă jocul în viaţa copiilor de vârstă preşcolară mai ales, putem desprinde cu uşurinţă anumite note caracteristice şi definitorii:

- Jocul este o activitate specific umană. Numai oamenii îl practică în adevăratul înţeles al cuvântului. Similitudinea cu comportamentul numit „joc‖ al animalelor este neconcludentă.
- Jocul  este determinat de celelalte activităţi şi, invers, le determină pe toate acestea. Învăţarea, munca şi creaţia nu s-ar realiza în afara jocului, după cum acesta nu poate să nu fie purtătorul principalelor elemente psihologice de esenţă neludică ale oricărei ocupaţii specific umane.
- Jocul este o activitate conştientă, copilul preşcolar, îl conştientizează ca atare şi nu-l confundă cu nici una dintre celelalte activităţi umane.
- Jocul introduce copilul în specificitatea lumii imaginare pe care şi-o creează jucătorul respectiv.
- Scopul jocului este acţiunea însăşi, capabilă să-i satisfacă copilului imediat dorinţele sau aspiraţiile proprii.

Funcţiile jocului

Funcţiile jocului au fost puse în evidenţă de numeroase studii şi observaţii. Astfel, au fost identificate, in raport cu etapa de dezvoltare si cu aportul în procesul de evoluţie şi integrare sociala următoarele funcţii ale jocului :
a) functii principale sau eseţiale;
b) funcţii secundare;
c) funcţii marginale ale jocului;

a)      Funcţia principală a jocului se exprimă în :
- asimilarea practica si mentala a caracteristicilor lumii si vietii - este o funcţie de cunoaştere, care scoate in evidenta amplitudinea caracteristicilor cognitive ale jocului pe parcursul dezvoltarii copilului.

- exersare complexa stimulativă a misşcărilor, de contribuţie activă la creşterea şi dezvoltarea organismului. Este funcţia pusa in evidenta de Carr si Gross. Se manifesta ca funcţie principală în copilărie, devenind, treptat, funcţie marginală in perioada adolescenţei. Aceasta functţie apare ca principală în jocurile de mişcare sau în jocurile sportive de competiţie si secundară in jocurile simple de mânuire de obiecte proprii copiilor mici sau in jocurile didactice de tipul loto-urilor, şah-ului etc.

- Funcţia formativ-educativă a fost pusă in evidentă de timpuriu de pedagogul Frobel si dezvoltată de pedagogia modernă. Prin joc se dezvoltă întreaga personalitate a copilului.

a)      Funcţia principală a jocului se exprimă în :

- asimilarea practica si mentala a caracteristicilor lumii si vietii - este o funcţie de cunoaştere, care scoate in evidenta amplitudinea caracteristicilor cognitive ale jocului pe parcursul dezvoltarii copilului.

- exersare complexa stimulativă a misşcărilor, de contribuţie activă la creşterea şi dezvoltarea organismului. Este funcţia pusa in evidenta de Carr si Gross. Se manifesta ca funcţie principală în copilărie, devenind, treptat, funcţie marginală in perioada adolescenţei. Aceasta functţie apare ca principală în jocurile de mişcare sau în jocurile sportive de competiţie si secundară in jocurile simple de mânuire de obiecte proprii copiilor mici sau in jocurile didactice de tipul loto-urilor, şah-ului etc.

- Funcţia formativ-educativă a fost pusă in evidentă de timpuriu de pedagogul Frobel si dezvoltată de pedagogia modernă. Prin joc se dezvoltă întreaga personalitate a copilului.

a)      Funcţia principală a jocului se exprimă în :

- asimilarea practica si mentala a caracteristicilor lumii si vietii - este o funcţie de cunoaştere, care scoate in evidenta amplitudinea caracteristicilor cognitive ale jocului pe parcursul dezvoltarii copilului.

- exersare complexa stimulativă a misşcărilor, de contribuţie activă la creşterea şi dezvoltarea organismului. Este funcţia pusa in evidenta de Carr si Gross. Se manifesta ca funcţie principală în copilărie, devenind, treptat, funcţie marginală in perioada adolescenţei. Aceasta functţie apare ca principală în jocurile de mişcare sau în jocurile sportive de competiţie si secundară in jocurile simple de mânuire de obiecte proprii copiilor mici sau in jocurile didactice de tipul loto-urilor, şah-ului etc.

- Funcţia formativ-educativă a fost pusă in evidentă de timpuriu de pedagogul Frobel si dezvoltată de pedagogia modernă. Prin joc se dezvoltă întreaga personalitate a copilului.

Clasificarea jocurilor

E. Claparede E. Claparède elaborează o clasificare din perspectiva funcţiei formative a jocurilor: Conform teoriei sale, jocurile se împart în două categorii, după cum ele exersează funcţii generale sau numai unele funcţii speciale.
Din prima categorie fac parte jocurile senzoriale, motrice şi psihice (intelectuale şi afective).

Din a doua categorie: jocuri de luptă, vânătoare, sociale, familiale, de imitaţie.

Analizând diverse categorii de jocuri, Claparede conchide că fiecare din aceste jocuri exersează o funcţie psihologică sau fiziologică.

1.jocuri de funcţii generale - cu următoarele subcategorii:

• jocurile senzoriale; în acest cadru a grupat toate jocurile care antrenează capacităţile senzoriale; exemple: jocurile cu trâmbiţe, fluiere, zbârnâitori, cutii de muzică, caleidoscoape, mâzgăleală cu creioane colorate sau cu alte instrumente de colorat. cu degetele cu vopsea etc. Jocurile senzoriale sunt tipice copiilor mici care, explorând realitatea, gustă substanţele cele mai diverse, produc sunete cu diferite jucării, examinează culorile.

• jocurilor motrice antrenează îndemânarea, coordonarea mişcărilor, agilitatea. Exemple de astfel de jocuri sunt: jocul cu mingea, cu elasticul, cu coarda, gimnastică, aruncatul cu praştia, etc. Jocurile motrice sunt specifice tot vârstei mici, ajungând la coordonarea mişcărilor, dezvoltarea forţei, a promptitudinii şi chiar a vorbirii (apreciază Claparede).

• jocurile psihice sunt, la rândul lor de două feluri: ƒ

- intelectuale, care solicită o activitate intelectuală complexă, antrenează strategii ale gândirii cu grade diferite de complexitate; ex: loto, domino, şah, asociaţii verbale, jocuri ghicitoare, enigme etc.

- afective antreneaza o gamă variată de emoţii cu conotaţii negative sau pozitive (suportarea apei foarte reci, jocuri ce antrenează emoţii estetice în desen, pictură, de pildă, jocurile tip farsă etc.).

2. jocuri cu funcţii speciale care cuprind următoarele cinci subcategorii:

- jocuri de luptă exersează forţa fizică şi îndemânarea
- jocuri de vânătoare îmbracă în copilărie forma jocului de urmărire, cum ar fi „De-a v-aţi ascunselea”;
- jocuri sociale - dezvolta instinctele sociale prin imitarea unor comportamente sociale: plimbările, organizarea taberelor, raporturile colective
- jocurile familiale – jocuri de imitaţie dar a comportamentelor specifice cadrului social familial; se bazează pe instinctul matern sau pe instinctul de familie (jocul cu păpuşa, „de-a mama şi de-a tata” etc.).
* Jocuri de imitaţie Claparede distinge două tipuri de imitaţie
1. imitaţia ca atare şi care ar avea mai ales scopul de a procura elemente pentru îndeplinirea jocului
2. imitaţia-joc în care copilul imită pentru simpla plăcere de a imita.

Clasificare jocurilor după J. Piaget

După criteriul psihologic
• a) jocuri exerciţii
• b) jocuri simbolice
• c) jocuri cu reguli

a) Jocurile exerciţii sunt divizate de către J. Piaget în alte două categorii :
 
1) jocuri senzorio- motorii sau de mânuire (manipulare)
- jocuri exerciţiu simple care facilitează însuşirea unei conduite ludice, în care se trage, se împinge, se târăşte, se divide, se manevrează butoane etc.; adesea ele au la bază reacţii circulare terţiare, experienţe proprii inteligenţei senzorio-motorii
- jocuri de combinaţi fără scop caracterizate prin faptul că recurg la dezmembrarea şi reconstituirea de obiecte, adesea fortuită: sunt mai mult exerciţii funcţionale. În această categorie autorul integrează jocurile de distrugere care adesea sunt animate de curiozitatea ce stă la baza inteligenţei.
- jocuri de combinaţii de obiecte şi acţiuni cu scopuri

2) jocuri de exersare a gândirii (de tip calamburi, anagramări, discuţii spirituale realizate în forma ludică) se clasifică după o schemă asemănătoare

b) jocuri simbolice pot fi divizate astfel:

1) jocuri cu o simbolistică conştientă; ele sunt legate de aspecte multiple ale vieţii ce se asimilează
2) jocuri cu o simbolistică inconştientă (cu o anume valoare chatartică şi compensatorie uneori: de exemplu, copilul neglijat de mama care are un bebeluş se joacă cu două păpuşi inegale: cea mai mică este trimisă în călătorie iar cea mare rămâne cu mama)

c) jocuri cu reguli

Şi aceste tipuri de joc cunosc o interesantă evoluţie ontogenetică. Ele apar odată cu preşcolaritatea şi se dezvoltă plenar în şcolaritatea mică. Cuprind următoarele subgrupe: cu reguli spontane, respectiv cu reguli transmise de la o generaţie la alta.

De asemenea, după sfera antrenată pot fi: senzoriale (cu mingea, cu bile) simple sau mai complexe, respectiv intelectuale (jocuri cu cărţi, jocuri cu jetoane etc.) simple sau mai complexe.

Alte criterii de clasificare:
- rolului formativ al jocului
- caracterul de complexitate
- numărul partenerilor
- natura activităţilor antrenate

- jocuri de creaţie, ca o creaţie cu materiale şi obiecte, inclusiv vizând construcţiile, sau ca o creaţie cu roluri;
- jocul cu reguli: în care se află pe primul plan mişcarea însoţită sau nu de text şi muzică sau sub forma de competiţie sportivă / desfăşurate doar pe plan mental cu exersare a memoriei, gândirii, imaginaţiei.

K. Gross identifică următoarele categorii de jocuri:

• jocuri de experimentare
• jocuri de funcţii generale
• jocuri senzoriale
• jocuri motorii
• jocuri intelectuale
• jocuri afective
• jocuri de voinţă

Charlotte Bühler clasifică jocurile astfel:

• jocurile funcţionale (senzorio-motorii)
• jocurile de ficţiune şi iluzie
• jocurile receptive
• jocurile de construcţii
• jocurile collective

Jocul copilului preşcolar
La această vârstă, jocul, este forma specifică şi dominantă de activitate, care face posibil progresul, evoluţia sa în plan psihologic. La începutul perioadei copilul nu diferenţiază jocul de alte forme de activitate complementare, învăţătura şi munca. Această diferenţiere este posibilă doar în jurul vârstei de 5 ani   După şase ani, deşi ca pondere rămâne activitzatea principală desfăşurată de copil, jocul capătă forme în care se manifestă complex elemente ocupaţionale, evoluţia jocului conducând spre adâncirea şi perfecţionarea felurilor de joc conturate de-a lungul vârstei preşcolare.
În prima parte a perioadei se înregistrează trecerea de la jocurile de manipulare, sau mânuire de obiecte caracteristice vârstei anterioare, la jocul de creaţie, sub forma, jocului cu subiect şi roluri şi a celor de construcţie. Jocul de creaţie capătă cel mai important loc la vârsta preşcolară. În joc, copilul are capacitatea de a reflecta într-o formă proprie impresiile dobândite din lumea înconjurătoare.
Începutul vârstei preşcolare se caracterizează prin frecvenţa relativ mare a jocurilor de creaţie cu subiecte din viaţa de zi cu zi. Copilul transpune în plan ludic impresiile imediate, nuanţatrea elementelor surprinse realizându-se proporţional cu nivelul de dezvoltare a copilului.

Jocurile cu roluri, la început sunt jocuri fără subiect sau cu subiecte construite pe măsură ce jocul se derulează; de aici apare tendinţa de abandonare a unui subiect în favoarea altuia mai atrăgător. La 3-4 ani, subiectele sunt reflectări fragmentare a unui şir de episoade. adesea nelegate între ele, din viaţa cotidiană. După 4 ani subiectele capătă în consistenţă, tematica jocului se îmbogăţeşte.

Spre 6 ani, jocul poate reflecta o povestire întreagă. Când copiii se joacă la grădiniţă este posibil ca în jocul de creaţie, să se dezvolte subiecte diferite, în grupuri restrânse, pentru ca apoi să manifeste tendinţa de unificare în jurul unei teme comune. Vorbim astfel despre un joc central şi despre jocuri adiacente. Astfel jocul „de-a familia" poate unifica jocurile: „de-a coaforul", „de-a doctorul", „de-a cumpărăturile". Pe măsură de copilul creşte, locul jocului individual este luat de jocul colectiv.

În jocul de creaţie cu roluri se manifestă tendinţa şi capacitatea copilului de a se identifica cu personajul interpretat.Pe măsură ce creşte, preşcolarul este capabil de trăiri imaginare din ce în ce mai profunde. Fenomenul de dedublare ia naştere atunci când copilul devine conştient de propria lui persoană şi de aceea a modelului pe care îl imită.
Principalele elemente structurale ale jocului sunt: scopul, subiectul, rolurile şi regulile.

Scopul se conturează după vârsta de trei ani. La 3 ani subiectul nu exprimă o anume intenţionalitate; la 5-6 ani însă, copilul acţionează în baza unei intenţionalităţi clare, care denotă o creştere a potenţialului cretiv. Jocul copilului este un joc cu scop, ceea ce determină creionarea unui plan anterior, prealabil, conturat în momentul în care se pregăteşte organizarea jocului şi se stabilesc rolurile. (posibil doar în preşcolaritatea mare).

Intenţionalitatea la vârsta preşcolarităţii mari, implică necesitatea cunoaşterii de către educatoare a prezenţei scopului în joc şi să acţioneze în vederea diminuării treptate a fluctuaţiei subiectelor.

Subiectul jocului, principala componentă a acestuia, nu este specific doar jocului de creaţie ci şi altor tipuri de joc: de mişcare, jocuri didactice (în care subiectul este construit de propunătorul şi organizatorul jocului, de obicei un adult educator).

Alegerea subiectului, în jocul de creaţie, este dată de impresiile cele mai puternice sau cele mai constante care sunt culese de copil în relaţia sa cu mediul ambiant Astfel, la 3-4 ani (grupa mică) sunt evidenţiate impresiile cele mai puternice din viaţa cotidiană, însă subiectul are un aspect nestructurat şi reflectă o arie restrânsă a realităţii.

Jocul are un caracter imitativ evident, intervenţia creativă a copiilor fiind redusă. La 6 ani (grupa mare şi cea pregătitoare) subiectul jocului se îmbogăţeşte, copilul poate transpune în joc şi situaţii la care nu a participat personal, despre care a auzit, i s-a relatat, i s-a citit (Batman, ţestoasele,extratereştii, vor coexista cu zâne, Harap-Alb etc.).

Şirul acţiunii jocului urmează şirul surselor (povestirii sau filmului ) şi în mai mică este determinat de materialul perceptiv.
Rolul poate oglindi o largă diversitate de conduite umane, trăsături de caracter, atitudini. Prin rol copiii exprimă modul în care ei percep anumite profesiuni, în care înţeleg locul şi relaţia dintre anumite statusuri sociale.

Copilul preşcolar manifestă preferinţe pentru rolurile din zona profesională care dau şi denumirea unora dintre jocuri .Copilul se va juca de-a aviatorul, de-a frizerul, de-a vânzătorul, de-a doctorul, de-a educatoarea, fiecăruia corelându-i instrumente sau contexte de lucru caracteristice; nu vom întâlni însă jocuri „de-a inginerul", „de-a cercetătorul" , „de-a contabilul" profesiuni a căror esenţă este greu de înţeles încă la această vârstă.
Ca şi în cazul subiectelor, copiii de grupă mică îşi aleg roluri cu care viaţa cotidiană îi pune direct în contact, roluri active, refuzându-l pe acela de spectator. La grupa mijlocie, roluri din povestirile sau filmele preferate îşi fac din ce în ce mai simţită prezenţa şi se diversifică la grupa mare şi pregătitoare, întrucât, odată cu vârsta, posibilităţile de cooperare cresc şi relaţia dintre roluri se diversifică.

La vârstele mari se constată detaşarea rolului de temă. Copiii se joacă acum „de-a şcoala, „de-a grădiniţa" şi nu „de-a învăţătoarea, respectiv, „de-a educatoarea". Nu doar denumirea s-a schimbat ci şi concepţia despre joc. Acum sunt acceptate roluri multiple, asumate cu o anume stabilitate, atribuite în raport cu criterii ce tind a se explicita şi între ele se stabilesc anumite legături acceptate.

Regulile apar şi se dezvoltă într-o dinamică deosebit de interesantă în jocurile de creaţie cu rol ajungând apoi să dea naştere unui tip special de joc- jocul cu reguli. „Ele reprezintă acele reglementări de natură internă sau externă prin care acţiunile copiilor sunt organizate şi corelate unele cu altele.”U. Şchiopu, p. 106).

Copilul învaţă treptat aceste reguli şi învaţă să li se supună, ceea ce reprezintă un câştig imens în planul dezvoltării sale socio-afective şi morale.

Regulile pot fi de mai multe feluri:

• Reguli ce decurg din conţinutul jocului, din acţiunea lui; aceste reguli au un caracter intern, cerinţa de bază fiind concordanţa cu realitatea transpusă; astfel bolnavii care, conform concordanţei cu realitatea trebuie să aştepte la doctor, se plictisesc repede în joc şi încep să preia dintre atribuţiile doctorului, ceea ce dă un caracter confuz subiectului.

• regulile cu caracter extern, decurg din folosirea jucăriilor; la cei mici principiul „cine a luat primul'' stă chiar şi la baza asumării rolurilor. Uneori, luând o jucărie şi acceptându-i-se „proprietatea"' copilul deodată doreşte jucăria celuilalt, moment al apariţiei dorinţei de colaborare cu partenerul de joacă.

Dacă la începutul vârstei preşcolare copiii se supun regulilor dar nu manifestă prea mare interes pentru ele, spre sfârşitul acestei vârste se poate vorbi de o adevărată intransigenţă faţă de respectarea regulilor.

Tipurile de joc la preşcolar

Varietatea de jocuri specifice acestei vârste se poate, totuşi, grupa în câteva categorii fundamentale.

1. Jocul cu subiect şi roluri alese din viaţa cotidiană, jocuri aparţinătoare celor de creaţie dar care, la începutul perioadei sunt, mai degrabă, jocuri de imitaţie.

2. Jocuri cu subiecte şi roluri din basme şi povestiri - jocuri dramatizare. Şi acestea sunt jocuri de creaţie, creaţia fiind mai evidentă în jocul propriu-zis decât în dramatizare unde subiectul este propus de adult, costumaţia este dată. copilul prelucrând rolul doar între nişte limite destul de strânse.

3. Jocul de construcţie trece de la manipularea materialului de construcţie cu eventuale încercări şi reuşite de suprapuneri, specifică la 3 ani, la realizarea unor construcţii sofisticate din cuburi, combino şi lego. Subiectele acestor construcţii pot fi propuse de adulţi sau sunt alese de copii în funcţie de interese, de aspecte ce i-au impresionat în momente anterioare jocului, sau pot fi sugerate de natura materialelor utilizate. Uneori, jocurile de construcţii oferă şi „modele" sugestie pe care copiii le ignoră la 3-4 ani, încearcă să le rezolve, din ce în ce mai performant pe la 5 ani iar către 6 ani încearcă să le depăşească.

Jocurile de construcţie sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea deprinderilor manuale ale copiilor.

4. Jocul de mişcare este strâns legat de specificul vârstei, o vârstă a dinamismului, a mişcării. El se va păstra până la vârsta adultă, îmbrăcând alte forme dar păstrându-şi motivaţia interioară.

La vârsta preşcolară mişcările încep să fie încadrate într-un anume context care reflectă fragmente din viaţa reală, în special din viaţa „celor care nu cuvântă". Literatura de specialitate enumera jocurile „Broasca şi barza", „Pisica şi vrăbiile", „Lupul şi oile" etc., în grădiniţă sau în grupul de joacă se reiau sub forma jocurilor de mişcare conflicte arhicunoscute din filmele de desene animate; Sunt cunoscute jocuri de tipul: „Pompierii", „Piloţii", „Poliţiştii", „Extratereştrii" etc. Deosebit de răspândite sunt jocurile fără o tematică anume, jocuri cu reguli ce au ca scop exersarea unor deprinderi motrice: atmosfera de joc este realizată prin spiritul de competiţie imprimat. Din această categorie fac parte: Şotronul, Elasticul, Coarda, Cine aleargă mai repede? etc.
Pe măsură ce se înaintează către vârsta şcolară mică, jocurile de mişcare cu subiect vor câştiga în complexitate în vreme ce cele cu reguli vor recurge la formule din ce în ce mai complicate.

5.Jocurile hazlii foarte apropiate uneori de cele de mişcare nu se confundă cu acestea, întrucât există astfel de jocuri în care mişcarea lipseşte cu desăvârşire. Ele se aseamănă şi cu jocurile didactice prin faptul că, de obicei pun în faţa celor mici o problemă de rezolvat. Au şi ele reguli iar funcţia lor dominantă este cea recreativă. Sunt deosebit de valoroase din perspectiva valenţelor formative în plan psihologic (dezvoltă atenţia, perspicacitatea, spiritul de observaţie etc.)

Atmosfera de joc este creată prin cerinţa de a ghici ceva, (Jocul „Cald, rece, fierbinte‖), de a rezolva o sarcină surpriză (jocul „Ghiceşte şi taci!" care educă şi stăpânirea de sine), sau competiţia.
În prima parte a preşcolarităţii, iniţiativa unor astfel de jocuri aparţine adulţilor sau copiilor mai mari; odată însuşite regulile şi exersată plăcerea de a juca, se naşte şi iniţiativa proprie pe la 5-6 ani.

6.Jocurile didactice sunt o categorie aparte de jocuri. Ele sunt integrate demersului educaţional explicit, sunt propuse de către adultul educator, au obiective educaţionale bine precizate şi reprezintă forma ideală prin care jocul, ca activitate fundamentală a vârstei preşcolare poate sprijini învăţarea „deghizat" dirijată, pregătind integrarea ulterioară a copilului în şcoală.

Originea jocului didactic este fixată de către U. Şchiopu în jocurile exerciţiu ale vârstei antepreşcolare. El are o sarcină didactică specifică (o problemă de rezolvat pentru copil, problemă ce vizează explicit dezvoltarea pe o anume coordonată psihologică).

Alături de sarcina didactică, jocul didactic are reguli specifice şi elemente de joc. Cu cât vârsta copiilor este mai mare raportul dintre aceste elemente structurale se schimbă; ponderea elementelor de joc scade în favoarea complexităţii sarcinilor de rezolvat.

Dacă este bine realizat sub conducerea adultului se poate regăsi, coordonat de un copil mai mare sau de către liderul informai al grupului de copii şi în contextul activităţilor libere din grădiniţă.