PEDAGOGIE EDUCATOARE -MODALITĂȚI SPECIFICE DE REALIZARE A ACTIVITĂȚILOR DIDACTICE ÎN EDUCAȚIA TIMPURIE

 Modalități specifice de realizare a activităților didactice în educația timpurie: memorizare, convorbire, povestire și repovestire, lectura după imagini, observarea, joc didactic, exercițiu cu material individual, joc-exercițiu, joc de rol, joc logico-matematic, joc cu text și cânt, joc muzical, joc de mișcare, joc de creație, lectura educatoarei, dramatizare, audiție, pictură, desen, modelaj, colaj

Memorizarea

Memorizarea este o activitate de educare a limbajului a carei valoare formativa se centreaza pe dezvoltarea memoriei logice voluntare a copiilor in corelatie cu procesele psihice ale varstei lor.

Memoria este un proces psihic care are urmatoarele trei faze succesive: faza de achizitie (memorare), faza de retinere (pastrare) si faza de reactivare (actualizare) cu cele doua momente: recunoasterea si reproducerea. Alaturi de gandire, memoria sta la baza procesului de invatare.

Memoria prescolarilor se caracterizeaza prin:

-Caracterul concret – intuitiv;
-Mare plasticitate;
-Usurinta memorizarii, pastrarii si reproducerii celor cu rezonanta afectiva pentru el;
-Tendinta memorarii pasive, involuntare;
-Memorarea este deci procesul psihic care consta in inregistrarea si retinerea in memorie a informatiilor primite din lumea inconjuratoare.

Memorarea poate fi:

1. Mecanica si logica – in functie de gradul de intelegere a informatiilor retinute;
2. Involuntara si voluntara – in functie de existenta/inexistenta vointei, intentiei de memorare.

1.a. Memorarea mecanica consta in fixarea, conservarea si reproducerea cunostintelor fara prelucrarea lor, fara cunoasterea cauzalitatilor si fara inchegarea cunostintelor intr-un sistem.

1.b. Memorarea logica presupune intelegerea relatiilor rationale, a cauzalitatii, a legilor referitoare la cunostintele procurate si inmagazinate in memorie. Bazandu-se pe gandire logica, memorarea logica realizeaza asociatii intre date si le integreaza in sisteme de cunostinte, priceperi si deprinderi.

2.a. Memorarea involuntara (neintentionata) este o forma de memorare prin care elementele perceptive sunt retinute fara a exista vreo intentie expresa in acest sens, doar forta de impresionare a continutului de memorat si proprietatile sensibile ale acestuia constituindu-se in factorii motivationali ai memorarii.

2.b. Memorarea voluntara (intentionata), in contradictie cu cea involuntara, se caracterizeaza prin prezenta intentiei de fixare a cunostintelor, este o activitate orientata constient spre realizarea unui obiectiv, fara un efort intelectual excesiv

Scopul memorizarii consta in:

-Dezvoltarea gandirii logice a copilului,
-Dezvoltarea atentiei si a puterii de concentrare,
-Dezvoltarea memoriei voluntare prin comunicarea unor obiective urmarite, prin constientizarea unui efort intelectual minim necesar pentru fixare, prin insusirea unor scheme mnemice;
-Dezvoltarea auzului fonematic al copiilor;
-Dezvoltzarea capacitatii de in magazinare si de reproducere a cunostintelor;
-Formarea si dezvoltarea deprinderii de a recita corect si expresiv;
-Sensibilizarea copiilor la expresivitatea limbajului prin insusirea unor cuvinte si expresii cu valoare emotiva. 

Tipurile de activitati de memorare sunt intotdeauna determinate de sarcinile didactice propuse si urmarite. Astfel, putem vorbi de:

1. Activitati de predare – invatare;

2. Activitati de fixare (repetare), orientate spre o conservare temeinica a celor transmise la activitati de predare – invatare si spre dezvoltarea deprinderii de reproducere corecta, constienta si expresiva;

3. Activitati de verificare a insusirii cunostintelor, a corectitudinii reproducerii.

Convorbirea

Convorbirea este o activitate prin care copiii prescolari ajung in situatia de a se exprima in mod independent, folosind cuvinte din vocabularul lor activ, in urma unor activitati de observare, povestire, jocuri didactice, lectura pe baza de imagini sau in contactul lor direct cu obiectele si fenomenele inconjuratoare. Caracteristicile acestei forme de activitati sunt:
- este o activitate complexa de evaluare a limbajului; presupune folosirea cunostintelor asimilate in activitati anterioare;

- se foloseste cu precadere metoda conversatiei, pe o durata mai lunga, fara suport intuitiv;
- se organizeaza in numar relativ redus si cu precadere in grupa mare, pregatitoare;
- se actualizeaza si se sistematizeaza cunostintele, se formeaza capacitatea de a-si ordona si sistematiza reprezentarile despre lumea reala;
- contribuie la exersarea capacitatilor de exprimare; pentru a raspunde corect la intrebari, copiii trebuie sa selecteze lexicul adecvat, sa utilizeze anumite structuri gramaticale;

Eficienta convorbirii este conditionata de:

- planificarea activitatii din timp;
- alegerea temei, care trebuie sa fie accesibila si atractiva, sa corespunda intereselor si preferintelor copiilor;
- crearea unor diverse situatii de viata;
- accentuarea caracterului formativ;
- elaborarea unui plan de intrebari adecvat temei.

Convorbirile se pot clasifica astfel:
1. Dupa scopul didactic:
a. convorbiri pentru fixarea cunostintelor, realizate dupa anumite evenimente: o observare, o
plimbare in parc, o excursie, etc.;
b. convorbiri pentru sistematizarea cunostintelor, cand tema permite sistematizari si generalizari;
c. convorbiri pentru verificarea cunostintelor.

2. Dupa tematica:
a. tematica referitoare la natura: anotimpurile, animale, plante, etc.;
b. teme din viata cotidiana: comportarea copilului la gradinita, in familie, in societate, etc.;
c. teme referitoare la viata sociala, care sunt interesante si captivante pentru copii;
d. teme abordate in unele opere literare (povesti, povestiri despre vietuitoare, etc.)

Structura activitatii de convorbire
Organizarea si desfasurarea activitatii de convorbire presupune:
- pregatirea temeinica a educatoarei;
- planificarea convorbirii la intervale optime de timp;
- elaborarea planului de discutie sub forma de intrebari si raspunsuri; alegerea procedeelor, care sa asigure participarea activa a copiilor pe tot parcursul activitatii.

Momentele activitatii de convorbire sunt identice cu cele ale celorlalte forme de activitate, dar pot interveni si elemente specifice in functie de tema abordata si in functie de obiectivele propuse.

Organizarea activitatii – consta in asigurarea cadrului adecvat.

Desfasurarea activitatii – cu cele doua momente distincte:

Introducere in activitate – care este orientata spre evocarea unor impresii, a unor trairi afective puternice, care creeaza motivatia participarii active a copiilor. Se recomanda utilizarea unor materiale emotionale: ghicitori, proiectii, poezii, povestire scurta, urmate de comentarii care fac introducerea in tema abordata. Alte posibilitat i de atragere a copiilor la activitate pot fi: proiectia unor dispozitive, auditii muzicale, jocul pe roluri, urmate de scurte discutii.

Convorbirea propriu-zisa – secventa principala a activitatii – se realizeaza pe baza intrebarilor succesive ale educatoarei si a raspunsurilor copiilor. Aceasta convorbire trebuie sa se desfasoare pe baza unui plan de idei avand urmatoarele caracteristici:
- sa contina intrebari principale, carora li se pot adauga intrebari ajutatoare;
- intrebarile trebuie sa vizeze: scopul activitatii, continutul convorbirii, complexitatea tematicii, volumul de cunostunte actualizat.

Intrebarile difera in functie de scopul activitatii. Astfel, in cazul convorbirii de verificare, care solicita in primul rand memoria, se poate cere copiilor sa enumere diferite obiecte, fenomene, culori; sa reproduca diferite evenimente si actiuni din viata copiilor, etc. In cazul convorbirilor de sistematizare – care solicita in primul rand gandirea – intrebarile trebuie sa faca apel la cunostintele acumulate anterior si la gandirea logica a copiilor. De exemplu: De ce ingheata apa iarna? De ce cad frunzele copacilor toamna? (analiza – sinteza) Cum sunt zilele si noptile vara? Cum sunt iarna? (comparatie) Cum putem numi cu un singur cuvant ploaia, zapada, vantul, bruma? Cum se numesc animalele care traiesc la casa omului? (generalizare).

Intrebarile trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte:

- sa fie accesibile copiilor;
- sa vizeze experienta de viata a copiilor;
- sa fie formulate simplu, concis si corect.

Pe parcursul convorbirii se pot face sublinieri si repetari ale aspectelor principale care stau la baza evidentierii concluziilor partiale si finale. Concluziile se realizeaza de catre educatoare, dar se accepta si observatiile corecte ale copiilor.

3. Incheierea activitatii – este inclusa in concluzii. Pentru diversificarea activitatii si pentru antrenarea tuturor copiilor in activitate se pot utiliza elemente de joc, cantec, dramatizarea unor actiuni discutate, audierea – vizionarea unor programe artistice, etc.

Povestirea

Povestirea este una dintre cele mai indragite activitati dirijate din grădinita care satisface nevoia de cunoastere si de afectivitate a copiilor, le stimuleaza imaginatia si le creeaza cadrul optim de comunicare.
Ca activitate specifica invatamantului prescolar si scolar, povestirea dezvolta urmatoarele procese psihice:
-Gandirea logica – datorita descoperirii succesiunii logice a evenimentelor din povestire;
-Memoria voluntara – prin fixarea desfasurarii evenimentelor si prin redarea lor in succesiunea lor logica cu ajutorul educatoarei si al mijloacelor didactice utilizate;
-Imaginatia – prin crearea unor imagini noi in baza prelucrarii reprezentarilor si a experientei cognitive anterioare;
-Limbajul – ca mijloc fundamental de comunicare. Limbajul si gandirea se interactioneaza, se constituie ca ca unitate intre comunicational (transmitere de informatii) si cognitiv. Gandirea se dezvolta avand ca suport limbajul, iar nivelul de dezvoltare al limbajului reflecta nivelul de dezvoltare al gandirii.
-Atentia – datorita careia copiii memoreaza numele personajelor, fragmente ale povestirii, retin succesiunea evenimentelor, trasaturi comportamentale ale personajelor, etc.
 In gradinita si in clasele primare se utilizeaza doua tipuri de povestiri:
- Povestirile educatoarei
- Povestirile copiilor

Povestirile educatoarei

Sunt expuneri ale unor opere literare (povesti, povestiri) realizate de catre educatoare cu intreaga grupa, ca activitate obligatorie sau in timpul jocurilor sau activitatilor alese de catre copii. Prin continutul lor, aceste opere literare contribuie la largirea sferei de cunostinte ale copiilor prin :
- urmarirea atenta a continutului operei respective;
- urmarirea si descoperirea trasaturilor si comportamentelor personajelor;
- descoperirea relatii lor dintre personaje.

Povestirile educatoarei contribuie totodata la familiarizarea copiilor cu structura limbii, cu bogatia si expresivitatea ei; isi insusesc cuvinte si expresii noi, plastice, constructii ritmate si rimate, zicale, proverbe si structuri gramaticale corecte.
Povestile si basmele povestite copiilor au valoare formativ -educativa, contribuind la formarea unor trasaturi etice si morale. Copiii isi aleg modele de comportament si de viata, cunosc intruchiparile binelui si ale raului.

Structura activitatii de povestire

Aceste activitati trebuie planificate in conformitate cu finalitatile didactice propuse de educatoare pe parcursul unui an de invatamant si trebuie esalonate in relatie cu celelalte activitati de dezvoltare a limbajului. Trebuie selectate judicios continuturile in functie de obiectivele-cadru si de referinta. Pe langa planificarea calendaristica, pregatirea activitatii de povestire mai cuprinde:

- stabilirea obiectivelor;
- selectarea continuturilor;
- studierea atenta a textului literar de povestit si adaptarea acestuia la particularitatile de varsta ale copiilor;
- alcatuirea planului povestirii: succesiunea episoadelor, identificarea trasaturilor personajelor, stabilirea pasajelor de memorat;
- pregatirea materialului didactic.

Etapele activitatii de povestire sunt:
1. Organizarea activitatii, care cuprinde:

- asigurarea cadrului adecvat povestirii;
- pregatirea si expunerea materialului didactic si a mijloacelor audio-vizuale.
2. Desfasurarea activitatii, care se compune din mai multe secvente:

a.Introducere in activitate – este o parte foarte importanta pentru succesul povestirii.
Captarea atentiei copiilor influenteaza in mod hotarator realizarea obiectivelor propuse. Metodele si procedeele propuse spre utilizare trebuie sa fie variate: in functie de varsta copiilor, de complexitatea continutului. Se pot utiliza jucarii, siluete, marionete, papusi, un cadru din povestire, desene, tablouri sau ilustratii mai ales atunci, cand copiii trebuie pregatiti pentru intelegerea cat mai profunda a continutului.

b.Expunerea povestii / povestirii de catre educatoare:
- anuntarea titlului si a autorului povestii/povestirii;
- expunerea continutului trebuie sa fie clara si accesibila copiilor, trebuie sa fie expresiva pentru a mentine treaz interesul copiilor si pentru a asigura motivatia invatarii.

Expresivitatea expunerii se obtine prin:

- modularea vocii;
- schimbarea ritmului vorbirii pe parcursul expunerii;
- respectarea pauzelor logice, psihologice si gramaticale;
- schimbarea intonatiei in functie de continutul povestit;
- repetitii;
- mimica si gestuculatie adecvate, mijloace intuitive si imitative adecvate;

- utilizarea materialelor didactice: marionete, papusi, jucarii, machete, etc

Expunerea poate alterna cu dialoguri scurte adresate copiilor pentru a le sonda opiniile sau a le intretine atentia, pentru a crea starea emotionala corespunzatoare continutului. Educatoarea trebuie sa se transpuna in rolul personajelor despre care povesteste pentru a transmite permanent emotii copiilor.
Pe durata expunerii, educatoarea trebuie sa arate copiilor imagini ce sugereaza diferite momente ale continutului, facilitand astfel asimilarea acestuia, sa manuiasca marionete sau diferite siluete, papusi, sau sa foloseasca alte mijloace. Expunerea trebuie sa se desfasoare intr-un ritm normal, nici prea lent, nici precipitat, trebuie sa se adapteze stilului autorului, cu conditia ca aceasta sa nu ingreuneze intelegerea continutului.

3.Incheierea activitatii are ca scop fixarea continutului povestirii/povestii si se realizeaza prin:

- retinerea momentelor principale (pe baza de intrebari si imagini intuitive) fara intentia repovestirii continutului;
integrarea noilor cunostinte in sistemul celor insusite anterior prin realizarea transferului.
Pentru realizarea acestei integrari, educatoarea poate face trimiteri la povesti cu mesaj asemanator, cu personaje sau intamplari asemanatoare.

- Mimarea unor gesturi si actiuni ce definesc unele personaje preferate de copii;
- Redarea prin desen, la alegere, a unui personaj sau a unui eveniment care i-a impresionat din continutul ascultat.

Povestirile copiilor
Povestirile copiilor se realizeaza in doua forme:
A. repovestire
B. povestiri create de copii.

A. Repovestirea

Prin aceasta forma de povestire se dezvolta gandirea logica, memoria si capacitatea de
comunicare libera a copiilor. Copiii trebuie:
- sa redea intamplari reale sau imaginare in succesiunea lor;
- sa desprinda trasaturi ale personajelor;
- sa aprecieze fapte ale acestora;
- sa comunice ganduri si sentimente legate de personaje si intamplari;
- sa aleaga personajul preferat, considerat model si sa-si motiveze alegerea.

In repovestire contributia proprie a copiilor este restransa; ei redau, mai simplu sau mai dezvoltat, continutul unui text spus de catre educatoare. Reusita repovestirii depinde de gradul de intelegere si insusire a povestirii de catre copii, adica de:

- insusirea constienta si
- insusirea temeinica a povestirii.

Atat reproducerea unui text literar, cat si povestirile create de educatoare se pot realiza in forme diferite:

a. Repovestirea pe baza unor tablouri / ilustratii ce redau episoadele intamplarii din povestire;

b. Repovestirea pe baza unui plan verbal corespunzator fragmentelor logice ale povestirii;
c. Repovestire pe baza unui text citit.
d. Repovestire libera;

B. Povestirile create de copii
Povestirile create de copii au valoare formativa, fiindca contribuie la dezvoltarea gandirii logice si creative, la dezvoltarea imaginatiei, a exprimarii fluente si corecte. Povestirile acestea se pot realiza sub diferite forme:
a. Povestiri create pe baza unui sir de ilustratii
b. Povestire cu inceput dat
c. Povestire pe baza unui plan dat
d. Povestire dupa modelul educatoarei.

Cele mai frecvente forme de povestiri create de copii sunt cele realizate pe baza unui sir de ilustratii si povestirile cu inceput dat.

Lectura dupa imagini
Lectura pe baza de imagini este o activitate de educare a limbajului specifica invatamantului prescolar . Aceasta activitate are doua componente de baza:
- observarea dirijata a imaginilor si
- dezvoltarea capacitatilor de receptare si de exprimare a mesajelor.

Prima componenta a activitatii se realizeaza prin perceperea organizata si dirijata de
catre educatoare a imaginilor pe baza analizei, sintezei si a generalizarii datelor din imagine.
Perceperea se realizeaza prin metoda conversatiei, pornind de la elementele cunoscute de copii, de la experienta lor cognitiva. Componenta verbala a activitatii se realizeaza concomitent cu perceperea imaginilor: copiii trebuie sa analizeze imaginile, sa le descrie, sa le interpreteze si sa le compare, folosind un limbaj propriu.
Materialul intuitiv are un continut variat si duce la dezvoltarea gandirii copiilor. Activitatea de lectura pe baza de imagini are urmatoarele sarcini:
- dezvoltarea capacitatilor intelectuale;
- dezvoltarea proceselor psihice;
- exersarea si imbunatatirea deprinderilor de exprimare corecta si fluenta;
- dezvoltarea unor trairi afective, morale si estetice.

Metodica lecturii pe baza de imagini este determinata de particularitatile de varsta ale
copiilor, printre care trebuie sa amintim:
- atentie de scurta durata;
- perceptie nesistematica, izolata a unor elemente nesemnificative, incapacitatea de a recepta esentialul; de aceea este nevoie de activitatea de dirijare a educatoarei;
- experienta de viata redusa.

Materialul intuitiv trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte:
a. Sub aspect tematic:
- sa corespunda programei, fiind accesibil si interesant;
- sa asigure realizarea obiectivelor cognitive si afective;
- sa indeplineasca cerinte didactice: claritate, vizibilitate, accesibilitate, atractivitate;
- sa aiba valoare estetica.
b. Din perspectiva scopului didactic:
- sa asigure unele reprezentari corecte;
- sa contribuie la exersarea capacitatii de comunicare orala prin prezentarea unor actiuni,  prin prezentarea unor relatii dintre personaje;
- sa aiba dimensiuni corespunzatoare pentru a permite analiza si compararea elementelor componente, sa permita perceperea fara dificultate a imaginii.

La lectura pe baza de imagini nu trebuie folosite multe imagini pentru a nu dispersa atentia copiilor. Ilustratiile trebuie sa fie studiate in prealabil de catre educatoare pentru a alcatui un plan de intrebari si planul de idei la care vrea sa se ajunga. Planul de intrebari trebuie sa dirijeze atent ia copiilor spre perceperea elementelor semnificative. Intrebarile trebuie formulate in asa fel, incat sa conduca la concluzii partiale si finale. Ele trebuie sa creeze situatii-problema, sa aiba functii cognitive si educativ -formative si trebuie sa fie: clare, precise, accesibile, sa nu sugereze raspunsul prin “da” sau “nu”.
Raspunsurile copiilor trebuie sa fie, de asemenea: clare, precise, corecte, concise, sa fie o formulare constienta bazata pe intelegerea aspectelor principale ale ilustratiei.

Structura activitatii pe baza de imagini
Si aceasta activitate cu prescolarii presupune:
1. Organizarea activitatii
- pregatirea salii: aerisire, asezarea mobilierului ca ilustratiile sa fie vizibile pentru fiecare copil;
- pregatirea si asezarea materialului intuitiv in mod corespunzator;
- asezarea copiilor in mod optim.
2. Desfasurarea activitatii contine urmatoarele secvente:
a. Introducerea in activitate – prin anuntarea temei, prezentarea imaginilor si pregatirea pentru perceperea acestora.

In aceasta secventa se pot folosi mai multe procedee pentru captarea si mentinerea atentiei copiilor. Este recomandabil sa se foloseasca elemente -surpriza, ca: imagini aflate pe stativ /tabla acoperite sau intoarse, dezvaluindu-se treptat la momentul potrivit. Se poate initia o convorbire, se pot utiliza poezii sau ghicitori. Folosirea unor papusi creeaza dispozitii afective optime pentru desfasurarea activitatii, determina motivatia copiilor din moment ce in cazul unor participari active se pot juca cu jucariile respective.

b. Perceperea / intuirea ilustratiilor – prin analiza, descrierea, compararea si interpretarea acestora, prin convorbire dintre educatoare si copii si prin prezentarea concluziilor partiale la care se ajunge. Dupa acest prim contact cu imaginea, educatoarea dirijeaza perceperea tabloului catre planul central, apoi catre planul secundar. In perceperea fiecarui plan copiii trebuie sa recunoasca ( sa identifice) componentele, sa le denumeasca, sa enumere, sa relateze actiuni, sa descopere relatii, cauze si efecte, sa evalueze, pana se ajunge la concluzia finala.

c. Fixarea continutului principal al imaginilor si sinteza finala
Cea mai frecventa si mai placuta forma de concluzionare este povestirea prin care se releva semnificatia ansamblului. Dupa sinteza finala se poate cere copiilor sa dea un titlu semnificativ pentru fiecare ilustratie.
3. Incheierea activitatii – consta in integrarea noilor cunostinte in sistemul celor asimilate anterior si asigurarea retentiei.

Observarea

Observarea constituie principalul mijloc de a transmite copiilor cunoştinţele despre lumea înconjurătoare. Principalul obiectiv al observărilor este acela de a îmbogăţi cunoştinţele copiilor, de a le forma reprezentări clare şi precise, de a le dezvolta şi organiza gândirea punând bazele formării deprinderilor de muncă intelectuală. De asemenea ele trebuie astfel îndrumate din punct de vedere metodic, încât să dezvolte la copii curiozitatea ştiinţifică  manifestată la această vârstă prin dorinţa lor de a cunoaşte tot mai multe şi tot mai adânc elementele lumii înconjurătoare şi raporturile dintre ele.
Cunoaşterea pentru copiii preşcolari trebuie să pornească întotdeauna de la senzaţii şi percepţii. De aceea, ceea ce vrem să-i învăţăm pe copii trebuie să înceapă nu prin cuvinte, ci prin observare, pe cale intuitivă.
La vârsta de 3 – 5 ani percepţia vizuală şi cea haptică (prin apucare) au un rol predominant. Deoarece în perceperea spaţialităţii un rol deosebit îl joacă senzaţiile chinestezice şi senzaţiile vizuale, educatoarea va stimula în timpul observărilor nu numai perceperea pe cale vizuală a obiectelor de către copii ci, în măsura posibilităţii, şi pe cea haptică.
Este important ca la începutul observării să se facă mai întâi o prezentare vizuală globală, copilul să privească obiectul, iar apoi să se treacă la o percepere haptică: copilul să pipăie, să apuce şi să manipuleze obiectele.
În continuare, educatoarea trebuie să urmărească coordonarea percepţiei haptice cu cea vizuală. De exemplu, ea va cere copiilor să-i arate mâinile păpuşii, picioarele ei, să o mângâie pe păr.

Începând cu vârsta de 5 ani este deja consolidată coordonarea între mişcările mâinii şi ale ochiului în procesul de explorare şi cunoaştere a obiectului cercetat. Cu cât copilul înaintează în vârstă, percepţia vizuală capătă o mai mare preponderenţă putând chiar suplini pe cea haptică în numeroase cazuri.
Pentru o cunoaştere cât mai corespunzătoare a lumii înconjurătoare, nu este de ajuns să punem pe copii în contact direct cu ea, cu obiectele, cu fiinţele sau fenomenele ei, ci este necesar să le dirijăm observarea orientându-i spre esenţial, spre semnificativ. Această dirijare se realizează prin cuvântul educatoarei, care organizează percepţia şi conduce observarea prin indicaţii, explicaţii, întrebări.
Educatoarea va avea grijă să nu realizeze două observări într-o singură zi, indiferent de felul observării. Materialul întrebuinţat în observări trebuie diferenţiat după subiectul observării şi după împărţirea lor în observări după natură şi după imagini.
În cazul observărilor după imagini se recomandă ca ilustraţia să fie clară şi să prindă aspectul cel mai caracteristic astfel încât să permită o analiză cât mai completă.
Având în vedere că atenţia preşcolarilor, în special la grupele mici, este foarte împrăştiată, anunţarea activităţii trebuie să fie facută astfel încât să capteze şi să mobilizeze atenţia copiilor.

Pentru aceasta se pot întrebuinţa diferite procedee: la grupele mici se poate face sub formă de surpriză, printr-o ghicitoare, prin mimica educatoarei, prin prezentarea ca pe un spectacol de teatru de masă sau teatru de păpuşi sau prin crearea unei stări afective pozitive, de exemplu, printr-o exclamaţie a educatoarei.
Metodele întrebuinţate în activităţile de observare sunt metoda expozitivă şi cea interogativă. Prin metoda expozitivă educatoarea transmite copiilor cunoştinţele noi expunându-le în faţa lor. Prin metoda interogativă educatoarea pune copilului întrebări asupra unui anumit lucru; copiii realizează astfel diferite operaţii mintale în mod organizat care contribuie la dezvoltarea gândirii.
În activitatea instructiv educativă observările au un rol dublu: cognitiv şi formativ.
Prin observări, copiii dobândesc cunoştinţe elementare despre unele fenomene din natură legate de succesiunea anotimpurilor, cum ar fi: căderea frunzelor, ploaia, ceaţa, îngheţarea apei, ninsoarea, promoroaca, îngheţul, topirea zăpezii etc. Astfel, copiii încep să înţeleagă pe cale directă, intuitivă, unele relaţii de cauzalitate.

Jocul didactic

Jocul didactic este o activitate dirijata in gradinita, dar si o metoda didactica, daca este utilizat in structura unei alte activitati obligatorii. Jocul didactic implica urmatoarele procese psihice:
-Gandirea cu operatiile ei: analiza, sinteza, comparatia, generalizarea;
-Memoria;
-Atentia si spiritul de observatie;
-Vointa;
-Imaginatia;
-Limbajul;
Prin joc didactic educatoarea are ocazia de a consolida, de a preciza si de a verifica cunostintele copiilor, le imbogateste sfera de cunostinte.Jocul didactice are:
· o componenta informativa si
· una formativa.

Vizand caracterul informativ, structura jocului didactic consta din:
1. Continutul jocului
2. Sarcina didactica
3. Regulile jocului
4. Actiunile de joc

1.      Continutul jocului reprezinta cunostintele, in marea lor majoritate asimilate anterior, in grade diferite, in functie de care jocul are menirea de a le consolida si de a le verifica. Exista insa si jocuri care au ca sarcina achizitionarea de noi cunostinte referitoare la culori, la relatii dimensionale, la orientarea in spatiu si in timp, etc.
2. Sarcina didactica este problema intelectuala centrala pe care copiii trebuie sa o rezolve. Ea declanseaza operatii intelectuale precum: recunoasterea, descrierea, reconstituirea, comparatia, etc.
3. Sarcina didactica se concretizeaza prin regulile de joc. Ele arata cum trebuie rezolvata o problema, caile de organizare ale actiunii ludice; prin ele se exprima cerintele care dirijeaza actiunile copiilor, indica actiunile de joc si succesiunea lor, reglementeaza distribuirea rolurilor si relatiile dintre copii, stimuleaza manifestarile comportamentale ale participantilor la joc.

4. Actiunile de joc (elementele sau procedeele de joc) sunt miloacele prin care jocul devine o actiune placuta, distractiva si relaxanta. Ele antreneaza copiii la o activitate intelectuala care nu se constientizeaza ca efort, ele dinamizeaza participarea si favorizeaza realizarea performantelor.

Caracterul formativ al jocului didactic consta in:
- exersarea si perfectionarea senzatiilor si a perceptiilor,
- antrenarea memoriei,
- dezvoltarea gandirii,
- exersarea limbajului.

Jocul didactic are si valente educative ca:
- influenteaza comportamentul copiilor; mai ales prin respectarea regulilor, acestia invata conduita civilizata,
- se realizeaza o forma de socializare a copiilor.

Cerintele jocului didactic sunt:
- rezolvarea corecta a sarcinilor,
- puterea de stapanire,
- spirit disciplinat,
- respectarea partenerului,
- spirit critic si cooperant.

Structura jocurilor didactice

Ca activitate didactica dirijata, jocul didactic impune urmatoarele:
- proiectarea judicioasa, intr-o succesiune de activitati care asigura insusirea cunostintelor ce vizeaza continutul jocului;
-cunoasterea tuturor aspectelor ale jocului;
- procurarea si/sau confectionarea materialului didactic necesar si adecvat.

Selectarea jocului se face in functie de obiectivele propuse si de caracteristicile grupei de copii. In functie de acestea trebuie alese si materialele didactice, care trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte:

- accesibilitate, adecvare la continutul jocului, simplitate, claritate, atractivitate, vizibilitate din orice pozitie, valoare artistica, etc.

Etapele jocului didactic sunt urmatoarele:
1.Organizarea jocului: presupune asigurarea unui cadru adecvat continutului jocului si actiunilor copiilor. Totodata acum se face pregatirea si antrenarea copiilor pentru jocul ce urmeaza.
2.Desfasurarea jocului contine o serie de secvente in care este prezentat jocul, se realizeaza familiarizarea copiilor cu jocul si antrenarea lor la o participare activa, efectiva. Principalele momente organizatorice ale desfasurarii jocului sunt:
a) Introducerea in activitate consta in: captarea atentiei copiilor, utilizandu-se un element surpriza, o noutate, un scurt dialog care le mobilizeaza imaginatia, o jucarie care va avea rol specific in desfasurarea propriu-zisa a jocului.
b) Familiarizarea copiilor cu jocul ( jocul de proba)
c)Desfasurarea propriu-zisa a acestuia.
3. Incheierea jocului didactic

Exercițiu cu material individual

Activitații pe baza de exercițiu cu material individual. Acestea sunt forme de organizare specifice ce permit realizarea tuturor tipurilor fundamentale de activitați matematice prin exerciții .
Specificul acestei forme de activitate este dat de urmatoarele caracteristici :
- include un sistem de exerciții ce se bazeaza pe obiectivele operaționale ale activității ;
- imbina activitatea frontală cu cea diferentiata și individuala ;
- solicită prezenta unui model , dau nu cu necesitate ;
- impune folosirea materialului individual ;
- exercițiile sunt structurate pe secvente didactice ;
- asigură invățarea constientă, activa și progresiva a continutului notional matematic ;
- asigură insusirea și folosirea unui limbaj matematic corect , prin motivarea actiunii ;
- foloseste ca metode explicatia, demonstratia, exercitiul ;
- introduce elemente de algoritmizare .

Exercițiile cu material individual solicita existenta unui material didactic variat, constand in seturi de jetoane, cifre, material natural si sunt cerute de specificul gandirii concret-intuitive a copilului preșcolar . De aceea prin acțiunea nemijlocita a preșcolarului cu obiectele, se dezvolta gandirea logica a copiilor . Daca in formarea reprezentarilor despre multimi, de exemplu, la ordonarea in sir crescator si descrescator s-ar lucra numai cu materialul demonstrativ in fața grupei la flanelograf, fara materialul distributiv, rezultatele ar fi aproape nule, deoarece copilul nu ar putea proba modul de intelegere a sarcinii.
Caracteristica acestei forme de activitate impune respectarea unor conditii pedagogice in conceperea sub forma de exercitiu a unei activitati matematice :
- sa asigure manipularea obiectelor ce simbolizeaza elementele multimilor de catre fiecare copil ;
- sa asigure gradarea efortului intelectual in cadrul aceleiași activitați , de la o activitate la alta și de la o grupa la alta;
- asigurarea unei structuri variate de activitati prin combinare de exercitii pentru realizarea obiectivelor propuse;
- realizarea corelatiei interdisciplinare , pentru ca aceste cunostinte matematice sa dobandeasca functionalitate ;
- sistemul de exerciții ales trebuie sa asigure acțiunea pe materialul didactic dupa model, apoi individual , apoi evidentierea rezultatelor actiunii;
- să se utilizeze un limbaj matematic adecvat, pe care copiii să-l insuseasca treptat și integral ;
- pregatirea din timp a mijloacelor didactice ( demonstrativ si individual ).

      Sistemul de exercitii utilizat in astfel de activitati ( sarcina didactica ) au la baza exercițiul ca metoda . In cadrul activitaților de baza de exercitiu cu material individual se folosesc și fise de munca independenta . Diversitatea materialului didactic folosit in aceste activitați , coloritul acestuia, frumusețea lui , contribuie la formarea legaturilor temporare la nivelul reprezentarilor matematice.

Jocul – exerciţiu

J. Pioget atestă că jocul – exerciţiu constă în repetarea pentru plăcerea activităţii însuşite pe alte căi în scopul adaptării.
El îndeplineşte o funcţie fonetică, dar şi informativă, fiind acela ce organizează plenar copilul, o angajare atât pe verticală, cât şi pe orizontală a activităţilor psihice.

Exerciţiile – joc se desfăşoară în grupuri mici de copii şi în muncă individuală, chiar şi frontal, în scopul pregătirii verbale a activităţilor dirijate. Ele au caliatea de a putea fi adaptate nivelului de dezvoltare a limbajului fiecărui copil şi de a permite repetarea exerciţiului de atâtea ori cât este necesar pentru a se obţine saltul calitativ pe o treaptă superioară de dezvoltare a copilului.

Metodica desfăşurării acestor exerciţii este următoarea:

· copiii sunt introduşi în mod atractiv în exerciţiul – joc prin trezirea şi menţinerea interesului pentru el;
· educatoarea explică şi demonstrează exerciţiul pe care copiii îl au de realizat;
· copiii execută exerciţiul sub supraveghera educatoarei;
· educatoarea sintetizează materialul verbal exersat, analizează şi apreciază munca preşcolarilor.
De obicei, jocurile – exerciţiu precedă jocurile didactice, pentru familiarizarea copiilor cu expresiile, cuvintele sau imaginile folosite în timpul jocului didactic.

Pentru formarea limbajului şi a capacităţilor de comunicare verbală un loc important îl au jocurile – exerciţiu care sporesc numărul de cuvinte cunoscute şi folosite activ, precum şi jocurile – exerciţiu de întrebuinţare a cuvintelor în contexte noi, neinvăţate, dar care concordă cu sistemul limbii, pentru că vorbirea poate avea atât caracter reproductiv cât şi creator.
Copiilor le place să se amuze jucându-se cu vorbele, schimbând cuvintele între ele, ori sunetele şi silabele din interiorul cuvântului. Le place să alcătuiască structuri verbale absurde şi să se amuze de rezultat.
Ca să realizăm această metodă, ne folosim – după caz – de explicaţia sumară pentru a le atrage atenţia, de demonstraţie, din partea cadrului didactic, precum şi de imitaţie din partea copiilor. Sistemul de exerciţii trebuie însuşit temeinic de educatoare şi aplicat selectiv, în funcţie de vârstă şi particularităţile individuale ale copiilor.
Exemple:
Copiii imită glasul animalelor, apoi în grup imită glasul şi mişcările corespunzătoare: · Cum face câinele? (ham, ham) · Cum face pisica? (miau, miau), etc.
Educatoarea spune un sunet, iar copiii vor spune mai multe cuvinte care încep cu acelaşi sunet: a) Ana, ac, ardei, aşa; b) babă, bot, bar, bondar; c) cucu, cară, casă, car;

Joc de rol
Jocul de rol este o metodă derivată din psihodramă, metodă terapeutică creată de J.L. Moreno în 1921, prin care se urmărește, în principal, formarea modului de a gândi, de a simți și acționa. Un alt obiectiv al acestei metode este dezvoltarea capacităților empatice, a capacității de a rezolva situații problematice, dar și verificarea corectitudinii și eficienței comportamentelor formate la preșcolari și înlăturarea comportamentelor inadecvate, ineficiente.
Jocurile de rol sunt puternic influențate de mediul de proveniență, de rutinele, obiceiurile tradiționale și modalitățile de exprimare ale familiei. În jocul de rol, copiii trebuie lăsați să utilizeze limbajul care le este familiar. De exemplu, când se joacă „De-a familia‖, copiii vor imita comportamentul și limbajul propriei familii. Educatoarea poate arăta și alte forme de comportament și de vorbire, utilizate în diferite situații: cum vorbește și se poartă un doctor sau conducătorul de tren, șoferul de autobuz, vânzătorul sau profesorul. Educatoarea poate interpreta o serie de situații care implică aceste personaje, fie jucându-le împreună cu copiii, fie utilizând păpuși sau imagini.
Se poate iniția un joc de rol utilizând desene, fotografii, o carte, pentru a povesti întâmplări simple. Se discută cu copiii despre ce personaj ar dori să fie, precum și ce lucruri le-ar trebui pentru ca ei să interpreteze rolul personajului ales. Discuțiile trebuie purtate energic, vioi, pentru a impulsiona copiii. După aceea, aceștia pot fi direcționați la centrul „Joc de rol‖ iar educatoarea îi va observa, fiind pregătită să intervină dacă preșcolarii au pierdut ideile de la care s-a pornit sau dacă au intrat în impas.

Din punct de vedere metodic se impun câteva reguli legate de distribuirea și interpretarea rolurilor:

1. Nu este adecvată modalitatea impunerii rolurilor, ci alegerea lor, oferind copiilor posibilitatea de a opta voluntar în a interpreta anumite roluri, altfel poate să apară pericolul unor blocaje emoționale;

2. Jocul de rol va fi precedat de prezentarea unor situații relativ asemănătoare cu aceea ce va fi simulată și a modurilor de rezolvare a lor;

3. Atmosfera de joc trebuie să fie relaxată, lipsită de exagerări care să îngreuneze interpretarea rolurilor și concentrarea asupra situației;

4. Interpretarea rolurilor va putea fi reluată cu aceiași copii sau cu copii diferiți, pentru însușirea comportamentelor de rol;

5. Analiza jocului de rol trebuie să fie condusă cu tact și pricepere de către conducătorul jocului, evidențiindu-se aspectele adecvate/ inadecvate, deciziile corecte/ incorecte, atitudinile mai mult sau mai puțin adecvate ale personajelor aflate în anumite situații.

Jocul de rol oferă o varietate de situații în care copiii primesc și transmit mesaje orale. Colțul căsuței, în care se desfășoară marea majoritate a jocurilor de rol, reprezintă mediul cel mai adecvat, iar telefonul de jucărie, cel mai potrivit instrument. Educatoarea propune un subiect – „de-a doctorul‖. Jocul se desfășoară „acasă‖, iar personajul care cade bolnav poate fi copilul, păpușa, cățelul, pisica, un vecin. Pentru a veni în ajutor pacientului, trebuie telefola doctor și la Salvare. În așteptarea mașinii Salvării, doctorul indică la telefon ce trebuie să se facă, ce prim ajutor trebuie să i se acorde pacientului, astfel că există în mod logic o repetare a secvențelor de transmitere-recepționare-îndeplinire a mesajelor.
Educatoarea trebuie să răspundă în primul rând solicitărilor societății de astăzi, de avansare pe scara modernismului, care conduc la schimbări și în modul de joacă al copiilor. Astfel, jocuri de rol de genul: „De-a familia‖, „De-a mama‖, „De-a grădinița‖ și-au mai pierdut din atractivitate, mai ales la grupele mari, în favoarea celor de genul: „Economiștii‖, „Informaticienii”, „La gară”, „La bancă”, „De-a roboții”, „De-a stiliștii”, „Automobiliștii”

Inspirat din teoriile psihodramei, dezvoltate de către Moreno, jocul de rol se desfășoară în patru etape:

Descrierea situației;
Repartizarea rolurilor (descrierea rolului ce va trebui urmat);
Role-playing-ul propriu-zis (jocul de rol);
Analiza activității, reliefarea concluziilor.

Jocul de rol dezvoltă limbajul, exersează memoria, încurajează copiii să-și exprime singuri trăirile, ideile, chiar să utilizeze texte gata construite, urmărind socializarea, formarea spiritului de echipă, empatia. Prin intermediul jocurilor de rol, copiii redau aspecte ale realității fizice și sociale, impresii acumulate în urma unor experiențe directe sau imaginare ale acestora. Sunt identificate două variante de joc: jocurile cu subiecte alese din viața cotidiană (jocurile de conviețuire socială – de-a mama, de-a magazinul, de-a gospodinele, de-a poștașul) și jocurile cu subiecte din basme și povești.

Dramatizarea
O variantă a jocului de rol este dramatizarea, metodă care valorifică tehnicile artei dramatice (dialog, gest, mimică, pantomimică, decor) prin care se urmărește în special, adâncirea înțelegerii unor aspecte studiate și fixarea lor, pe un fond afectiv intens.
Dramatizarea este o metodă/ strategie de mare actualitate, folosită în grădiniță la activitățile de educarea limbajului, ce presupune o activitate de grup. Pentru început copiii trebuie să interpreteze un personaj sau altul în scurte momente și mimica în diverse contexte (fericit, supărat, furios, trist, vesel); apoi să mimeze activități simple (suflă precum lupul din „Cei trei purceluși‖ pentru a dărâma casele purcelușilor); preșcolarii sunt încurajați apoi să poarte un scurt dialog – rolurile nu se impun, ci sunt alese de copii pentru început. Pregătirea pentru dramatizare se face cu întreaga grupă de copii, dar dramatizarea propriu-zisă, pe grupuri mai mici.
Dramatizarea poate fi privită în cadrul activităților din grădinița de copii ca o activitate complementară, un opțional și/ sau ca o metodă sau mijloc de realizare a unei activități. Indiferent de tipul său, dramatizarea place copiilor preșcolari.

În cadrul activităților de educarea limbajului, dramatizarea urmărește următoarele aspecte:
- Dezvoltarea capacității de exprimare orală și de receptare a mesajului oral;
- Exprimarea clară, coerentă, expresivă, respectarea pauzelor gramaticale, logice sau psihologice din textele interpretate;
- Dezvoltarea capacității de exprimare a unor sentimente prin mișcare scenică, mimică și gestică.
Văzută ca o activitate opțională, desfășurată pe parcursul unui an școlar sau unui semestru, dramatizarea presupune urmărirea unor pași, a unor obiective care au ca finalitate prezentarea unui program în cadrul unei serbări, cunoscând faptul că dramaturgia constituie punctul forte în reușita unei serbări.
Educatoarea trebuie să aleagă cu grijă textul ce urmează a fi pus în scenă, ținând cont de particularitățile de vârstă și de cele individuale ale preșcolarilor. Copiii recepționează mesajul etic al textului literar cu o mare rapiditate, așadar dramatizările realizate în versuri scurte sau povești scurte au succes.
Primul pas în realizarea dramatizărilor îl presupun audițiile sau vizionările pe tema poveștii respective. Această etapă are o importanță deosebită, având funcții multiple: dezvoltarea atenției de lungă durată, cunoașterea în amănunt a poveștii, surprinderea momentelor poveștii, desprinderea trăsăturilor de caracter ale personajelor.
Educatoarea poate aduce completări și explicații suplimentare pentru o mai bună înțelegere a conținutului. În cadrul vizionărilor, copiii dispun și de modele de interpretare. Acest moment poate fi urmat de convorbiri pe baza cărora se caracterizează personajele, se clasifică personajele, se surprinde cadrul în care se desfășoară acțiunea și specificul costumelor.

Dramatizarea, prin bucuria de „a face ca‖, de „a trăi ca‖ un personaj de poveste, contribuie la dizolvarea egocentrismului infantil. Îl ajută pe copil să-și descentreze viziunea, să se pună în locul altuia, să se închipuie un alt „eu‖, contopindu-se cu personajul. El trăiește imaginar acte asemenea eroilor săi preferați, într-o lume în care virtuțile sunt răsplătite, iar ticăloșiile sunt pedepsite.
Stabilirea și distribuirea rolurilor este un moment cheie în care pot fi implicați și copiii, punându-se în valoare și dezvoltând în același timp capacitățile acestora de a fi obiectivi și selectivi, dramatizarea oferindu-le satisfacții imediate, dar și exemple pozitive de comportament.
Exercițiile de mișcare scenică, sugerate de muzică sau de versuri, compunerea de expresii faciale sau comportamentale duc la dezvoltarea capacității de exprimare nonverbală a sentimentelor. Aceste exerciții însoțite de repetarea rolului până la memorare are alt beneficiu: stimularea memoriei de lungă durată, dar și volumul acesteia (nu de puține ori suntem surprinși să constatăm că micii actori au memorat și versurile celorlalte personaje).

Jocul logico-matematic

În activităţile matematice, jocurile logice fundamentează primele cunoştinţe matematice ale copiilor şi elementele de logică matematică. În organizarea lor se pune accent deosebit pe metodele active caretimulează spiritul de iniţiativă, inventivitate, independenţă a gândirii, metoda descoperirii, lucrul în echipă, păstrând caracteristicile jocului didactic.
Scopul principal al introducerii jocurilor logice în sistemul activităţilor educative din grădiniţă este de a-i înzestra pe copii cu noţiuni logice simple şi polivalente care să le permită să se orienteze în problemele realităţii înconjurătoare, să exprime judecăţi şi raţionamente printr-un limbaj simplu, familiar. În jocurile logice accentul cade pe latura formativă a activităţii. Jocul logic la nivelul II este subordonat, integrat în activităţi mai complexe de învăţare , în cadrul activităţilor matematice. În joc copiii trebuie să ţină seamă de respectarea unor cerinţe, deci trebuie să lucreze ţinând seamă de principiile logice şi să opereze cu structuri logice.
În organizarea jocului se are în vedere experienţa acumulată cu copiii în constituirea unor mulţimi formate din obiecte luate din mediul înconjurător: beţişoare, mărgele, jucării, etc. Pe baza unor proprietăţi: formă, mărime, culoare etc.
Jocurile logice constituie una din modalităţile de realizare a unui învăţământ activ, care, acordând un rol dinamic intuiţiei, pune accent pe acţiunea copilului asupra obiectelor înseşi.

Conceptele care exprimă operaţiile cu mulţimi şi operaţiile logice corespunzătoare sunt: reuniunea şi disjuncţia logică, intersecţia şi conjuncţia logică, complementarierea şi negaţia, incluziunea şi implicaţia logică, egalitatea şi echivalenţa logică.
În desfăşurarea jocurilor, termenii aferenţi operaţiilor logice nu sunt folosiţi nici de către copii nici de către educatoare, ei sunt înlocuiţi cu unele expresii uzuale din limbajul cotidian, care redau în mod fidel conţinutul acestora:
- sau (albastru) sau (mare) – pentru disjuncţia logică, corespunzătoare reuniunii;
- şi (albastru) şi (mare) – pentru conjuncţia logică, corespunzătoare intersecţiei;
- nici (albastru) nici (mare) – pentru negaţia disjuncţiei logice, ceea ce corespunde complementarei reuniunii sau intersecţiei complementarelor;
Prin practicare jocurilor logice se acumulează o serie de experienţe care permit copiilor să integreze într-un sistem organic grupele de obiecte de aceleaşi fel, concepte logice şi, în final, numerele.
În desfăşurarea jocurilor, esenţială este activitatea conştientă a copilului , de continuă căutare, de descoperire a soluţiilor, verbalizarea acţiunilor, exprimarea rezultatelor obţinute, deşi sunt importante, nu se situează pe acelaşi plan cu însăşi activitatea. Putem folosi vocabularul comun, care suplineşte o terminologia riguroasă.

Relaţia „educatoare-copil” se va manifesta în favoarea personalităţii copilului.
Educatoarea nu mai are rolul de a „preda‖ cunoştinţe sau de a prezenta gata soluţionate problemele; ea provoacă doar anumite probleme/situaţii în faţa cărora sunt puşi copiii. Educatoarea nu trebuie să impună copiilor un anumit sistem de lucru.
Jocurile logice se pot clasifica astfel:
1. jocuri libere, de construcţii (pregătitoare) se practică de fiecare grupă la începutul anului şcolar, în cadrul activităţilor de liberă alegere. Scopul lor este de a-i familiariza pe copii cu componenţa trusei şi cu determinarea atributelor pieselor.
2. jocurile de construire a mulţimilor sunt foarte importante, de aceea şi timpul afectat este de 35-50% din cel rezervat tuturor jocurilor logice. Scopul lor este de a-i face pe copii să înţeleagă procesul de formare a mulţimilor pe baza unor proprietăţi date de a intui complementarele acestora.
3. jocurile pentru aranjarea pieselor în tablou îi ajută pe copii să se obişnuiască cu ordinea şi succesiunea pieselor trusei. Prin intermediul acestor jocuri copiii se familiarizează cu intersecţia mulţimilor şi cu folosirea conjuncţiei logice.
4. jocurile de diferenţe pot fi organizate la finalul grupei mijlocii şi la grupa mare pentru că se urmăreşte sesizarea deosebirilor dintre două piese/mulţimi, precum şi alcătuirea unei construcţii în care piesele consecutive au acelaşi număr de deosebiri.

5. jocurile cu cercuri au scopul de a-i familiariza pe copiii din toate grupele,  la nivelul lor de înţelegere, cu operaţiile matematice (intersecţia, reuniunea, diferenţa, coplementara reuniunii), precum şi cu operaţiile logice ce decurg din acestea.
6. jocurile de formare a perechilor contribuie la însuşirea procedeului de stabilire a corespondenţei biunivoce între două mulţimi.
7. jocurile de transformări facilitează copiilor intuirea noţiuni de funcţie de transformare.
8. jocurile cu mulţimi echivalente (echipotente) încheie gradarea jocurilor logice, prin introducerea copiilor în secretele unor operaţii, folosind în acest scop proprietăţile relaţiei de echivalenţă.
O condiţie importantă a folosiri eficiente a jocului logic în sensul dezvoltării intelectuale a preşcolarilor este îmbinarea aspectului de exersare cu cel de testare.
Valoarea formativă a jocului logic constă tocmai în posibilităţile pe care le oferă, respectiv de a acţiona asupra capacităţii însăşi de învăţare a copiilor, prin transpunerea sarcinilor în formă de activitate conducătoare în dezvoltarea preşcolarului: jocul.

În perspectiva funcţiei majore a grădiniţei, aceea de a pregăti copilul pentru şcoală, contribuţia pe care o au jocurile logice în dezvoltarea intelectuală a preşcolarilor le conferă acestora un loc deosebit de important în sistemul activităţilor din grădiniţă.

Joc cu text și cânt

Muzica impresionează de timpuriu pe copii. Ea le produce emoții placute și puternice.
Structurile sonore si ritmice intuite in primii ani sunt continuate în grădinița în cadrul procesului instructiv-educativ.
Grădinița acorda pe tot parcursul preșcolaritații o atenție deosebită cultivarii vocii copiilor, dezvoltarii auzului muzical, a simțului ritmic și melodic .
Muzica are deosebite valente formative, învățarea și practicarea ei constituind o adevarată ―terapie‖ pentru intelectul copilului preșcolar. Ea educa și dezvoltă o serie de procese psihice : gândirea, memoria, atenția, afectivitatea, voința .

Scop
- Formarea capacitaților de exprimare prin muzica
- Formarea capacitații de receptare a muzicii
- Cunoașterea marilor valori ale creației artistice naționale și universale
- Formarea capacitații creatoare prin cultivarea imaginației

Jocul cu text și cânt îmbină elemente de mișcare cu textul și melodia unui cântec, miscarea fiind subordonata direct conținutului cântecului.
Diferă în funcție de participarea copiilor in joc: mișcările sunt executate de catre toți copiii și sunt executate pe grupe de copii, pe roluri sau individual.
Jocul cu text asigura intr-o mai mare masura coordonarea mișcărilor copiilor, concordanța acestora cu caracterul muzicii, înlesnesc intelegerea conținutului unui cântec de catre copii, a unitatii dintre text si melodie.
Jocurile cu text si cant- cu toata grupa- unele indica precis miscarile: ‖bat din palme‖ unele sugereaza miscarile: ‖bate vantul frunzele‖ ,altele sugereaza mișcarile care se executa când se canta refrenul: “la padure”, ―”cate unul pe carare”
Jocuri cu text si cant - pe grupe mici, pe roluri, individual- copiii împărtiti pe grupe cântă si execută mișcările sugerate de text : “Zi din fluier”,
In unele jocuri cu text si cant rolurile sunt interpretate individual, numai de catre copiii alesi de educatoare: “Buna dimineata, draga gradinita”,
―”Casuta din padure”

Jocul muzical

In viata copilului, jocul indeplinește acelasi rol ca și munca in viata adultului.
In educatia muzicala a prescolarilor, jocurile muzicale ocupa un loc de frunte , alaturi de cantece, deoarece prin structura lor deosebita, pot rezolva cu mare eficienta majoritatea obiectivelor prevazute in programa instructiv- educative din gradinitele de copii.
Jocurile muzicale imbina in mod specific elementele din joc cu melodia si trec de la simpla executare motorie la o stare afectivă.
Muzica le ridica tonusul, activeaza si provoaca dorinta de miscare. Adesea se intampla ca veselia copiilor să se nască independent de intenția educatoarei, numai la auzul muzicii.
Pentru formarea unor deprinderi de a executa miscari dupa textul cantecului și in ritmul melodiei sunt prevazute in programa instructiv- educative jocuri muzicale, in așa fel incat in toate grupele – mica, mijlocie, mare - copilul să poata executa mișcari in ritmul melodiei și al textului.

Jocurile muzicale se apropie prin structură de jocurile didactice. Ele presupun sarcini precise ( sarcini muzicale), unele reguli de desfășurare și elemente specifice jocului: mișcarea, intrecerea, ghicirea, surpriza.
Prin jocurile muzicale se urmareste pe de o parte, fixarea și consolidarea deprinderilor și pe de alta parte insusirea de noi cunostinte care se realizeaza nu numai prin cantare, ci și prin mișcare.
In concluzie, jocurile muzicale exercita o puternica influenta asupra copiilor, contribuind la dezvoltarea simtului lor ritmic ( la formarea capacitatii de a percepe ritmul și a-l respecta in cantece și jocuri) și melodic.
Materiale folosite pentru Joc cu text și cânt și joc muzical
- Instrumente muzicale: fluier, toba, tamburina, clopotel, etc.
- Mijloace audio-vizuale: Casete audio sau CD-uri cu diferite genuri de muzica:usoara, clasica, populara, colinde;Casete audio sau CD-uri ale negativelor cantecelor pentru copii;Casete audio sau CD-uri cu jocuri muzicale, jocuri cu text si cant cu ilustrarea miscarilor sugestive;Complex audio vizual performant pentru activitatile de invatare;Casete video cu activitati demonstrative deosebite;
- Program calculator de compozitie muzicala.

Material grafic pentru Joc cu text și cânt și joc muzical:
- Portrete ale compozitorilor romani si straini cunoscuti in domeniul creatiilor muzicale pentru copii, dar și in domeniul creatiilor de referinta ale muzicii nationale si universale
- Planse de prezentare a continuturilor cantecelor
- Jetoane reprezentand diferite instrumente muzicale
- Culegeri de cantece si jocuri muzicale si cu text si cant
- Albume cu: muzicieni, interpreti, instrumente muzicale, Sali de spectacol, etc.

Joc de mișcare
Jocurile în care rolul mişcărilor este clar exprimat poartă, în general, denumirea convenţională de „jocuri de mişcare‖ (dinamice).
Jocul de mişcare este o variantă a activităţii de joc. Baza ei o constituie diferitele acţiuni motrice active, motivate de un subiect (temă, idee) şi parţial îngrădite de reguli. Totodată, ele urmăresc învingerea, în condiţii mereu schimbătoare ale mediului de joc, a diferitelor dificultăţi sau obstacole ivite în calea atingerii scopului propus.
Acţiunile motrice, de exemplu, pot fi legate de executarea unor mişcări de imitare; în cadrul jocurilor putem întâlni scurte părţi de alergare, acţiuni de „viteză‖, de „îndemânare‖, de învingere a obstacolelor prin săritură, rezistenţă şi forţă.
Alte acţiuni cer folosirea diferitelor mişcări legate de orientare, observaţie sau auz şi toate acestea – în diferite forme şi combinaţii.
Sarcina jocului determină stabilirea acţiunilor jucătorilor conform scopului propus, caracterul şi dezvoltarea conflictului de joc. Această latură a jocului – existenţa unui sens – înviorează, pe de o parte, acţiunile complexe ale jucătorilor, iar, pe de altă parte, dă un colorit emoţional folosirii diferitelor procedee tehnice sau elemente de tactică.
Regulile determină în cadrul fiecărui joc elementele cele mai constante în aşezarea jucătorilor şi cele mai tipice în deplasarea acestora, precizează caracterul comportării, drepturilor şi obligaţiile jucătorilor, stabilesc mijloacele de conducerea a jocului şi procedeele şi condiţiile de stabilire a rezultatului.
Conţinutul jocului de mişcare (acţiunile motrice şi subiectul) determină forma lui, cu alte cuvinte caracterul tipic de organizare a participanţilor.

Caracteristica jocului de mişcare este organizarea acţiunilor participanţilor, care să le permită o largă iniţiativă creatoare în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului propus.

Particularităţile constituente ale conţinutului şi formei caracterizează jocul de mijloace ca fiind unul dintre mijloacele educaţiei fizice, care poate fi folosit însă şi ca o metodă de dezvoltare fizică generală.
Datorită multitudinii efectelor pe care jocurile de mişcare le au asupra copiilor din punct de vedere formativ-instructiv-educativ, ele sunt folosite în toate formele organizate prin care educaţia fizică este realizată în şcoală, în lecţie, în pauzele organizate, în excursii sau plimbări.
Cu ajutorul jocului de mişcare formăm cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice de bază ca: mersul corect, alergarea economică, săritura şi aruncarea, şi dezvoltăm în acelaşi timp şi calităţile motrice de bază necesare în viaţa de relaţie (V.I.R.F.) într-o formă plăcută şi uşor accesibilă.

Jocul de mişcare contribuie la:
1. formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază
2. dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
3. formarea şi dezvoltarea calităţilor psihice

Clasificarea jocului .Practica şi literatura de specialitate stabileşte mai multe criterii de clasificare, unele legate de forma jocului, altele de conţinutul jocului, altele de efectivul de joc sau de anotimpul în care se practică. Astfel, A. D. Novikov şi L. P. Matveev, în „Teoria şi metodica educaţiei fizice‖, în capitolul „Jocul de mişcare‖, stabilesc următoarele criterii şi clasificări ale acestuia:
 
a) după efectiv: jocuri individuale, colective, de masă – propriu-zise, jocuri sportive;
b) după relaţiile reciproce: fără împărţire pe echipe, cu trecere la cele pe echipe, cu împărţire pe echipe (joc sportiv);
c) după caracterul relaţiilor dintre participanţi: jocuri fără contact direct cu adversarul, jocuri cu contact direct cu adversarul.

D. Branga şi N. Mujicikov, în cele trei ediţii ale culegerilor de jocuri pentru copii şi tineret, prezintă o sistematizare a jocurilor de mişcare colective bazată pe criteriile:

a) relaţiile reciproce: fără împărţire pe echipe, cu împărţire pe echipe;
b) materialul folosit: fără obiecte, cu obiecte;
c) pregătitoare pentru jocurile sportive: handbal, baschet, volei.

Apar şi alte grupări de jocuri: în apă, jocuri de iarnă, jocuri distrative. Pornind de la ideea că jocurile de mişcare se folosesc în educaţia fizică cu scopul definit arătat mai sus, considerăm că criteriul care ar da o mai corectă şi cuprinzătoare sistematizare a jocurilor este criteriul sarcinilor de rezolvat. Pe lângă acest criteriu de bază, se mai adaugă şi alte criterii care definesc forma şi condiţiile de desfăşurare a jocurilor:

1. criteriul sarcinii de rezolvat: formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază specifice ramurilor sportive de bază; dezvoltarea sensibilităţilor motrice şi a calităţilor motrice de bază;
2. criteriul organizatoric: efectiv: individuale; colective: fără împărţire; cu împărţire: cu contact, fără contact cu adversarul; material folosit: fără obiecte, cu obiecte: mingi, cercuri, bastoane, corzi; la aparate de gimnastică;
3. criteriul mediului ambiant: jocurile de vară: în aer liber, în apă; jocurile de iarnă: în sală, în aer liber.

Clasificarea jocului de mişcare pe baza criteriului sarcinilor pe care le rezolvă prevede:
1. jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative: jocuri pentru alergare; jocuri pentru săritură; jocuri pentru aruncare; jocuri pentru căţărare; jocuri pentru târâre; jocuri pentru escaladare;
2. jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive:
a. jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive: fotbal, handbal; baschet; volei;
b. jocuri pregătitoare pentru gimnastică la aparate, acrobatică şi sărituri;
c. atletism.
3. jocuri pentru educarea sensibilităţilor motrice şi dezvoltarea calităţilor motrice de bază: jocuri pentru dezvoltarea simţului de orientare în spaţiu; jocuri pentru dezvoltarea simţului ritmului; jocuri pentru dezvoltarea simţului echilibrului; jocuri pentru dezvoltarea vitezei; jocuri pentru dezvoltarea îndemânării; jocuri pentru dezvoltarea forţei;
4. jocuri pentru educarea atenţiei

Metodologia folosirii jocurilor de mişcare
Pentru ca jocul de mişcare să contribuie la îndeplinirea sarcinilor educaţiei fizice este necesar să fie ales cu discernământ, ţinându-se seama de anumite cerinţe de bază.
Alegerea jocului se va face în funcţie de:
- sarcinile pe care vrem să le realizăm;
- locul jocului în lecţia de educaţie fizică, şi anume în care parte a acesteia se va folosi;
- vârsta jucătorilor şi particularităţile morfo-funcţionale şi psihice;
- nivelul dezvoltării şi pregătirii fizice, starea de sănătate; particularităţile de sex (dacă este cazul);
- condiţiile materiale privind locul de desfăşurare şi inventarul de materiale de care dispunem; de condiţiile atmosferice, dacă se lucrează în aer liber etc.

Jocul trebuie, de asemenea, să corespundă nivelului mediu de pregătire fizică şi psihică a colectivului cu care se lucrează.
Rolul educatorului în joc este deosebit de important, astfel că se impun anumite cerinţe pe care acesta trebuie să le aibă în vedere, şi anume:
- în primul rând, profesorul trebuie să urmărească atent desfăşurarea jocului pentru a putea observa corectitudinea execuţiei elevilor şi respectarea regulilor;
- observarea atentă permite stabilirea greşelilor care vor trebui corectate ulterior;
- urmărirea desfăşurării jocului îi crează condiţii profesorului pentru cunoaşterea mai completă a comportării şi particularităţilor de manifestare ale elevilor. Astfel va observa, de exemplu: dacă jucătorii participă cinstit la joc, fără tendinţă de a fura sau a împiedica adversarul; dacă luptă pentru victoria comună sau au manifestări de vedetism; dacă manifestă iniţiativă; dacă se ajută între ei.

Joc de creație
Este stiut faptul ca pe tot globul pamantesc copiii se joaca cu jucarii si obiecte. Daca ele lipsesc, copiii le inventeaza, ori le mesteresc singuri. Fara jucarie si joc, viata copilului este lipsita de interes. Jocul nu este pentru copil o simpla distractie, el ocupa un loc central in viata lui.
Jocurile de creatie sunt acelea in care subiectul si regulile sunt create de copilul insusi.
In practica, jocul de creatie se intalneste frecvent in trei feluri de variante:
a) jocuri de creatie cu subiecte din viata cotidiana;
b) jocuri de creatie cu subiecte din povesti si basme;
c) jocuri de constructie.
Jocul de creatie, isi face aparitia in forme simple, la inceputul perioadei prescolare, cunoscand apoi in decursul ei o dezvoltare insemnata.
Prin jocurile cu subiecte si roluri este caracteristica trecerea progresiva de la transpunerea unor actiuni izolate din activitatea adultilor — specifica prescolarilor de 3—4 ani — la reflectarea relatiilor si semnificatiei sociale a unor activitati umane.
Jocurile de constructie evolueaza la randul lor in perioada prescolara, incorporand treptat elemente de activitate organizata si relatii sociale specifice acesteia.
Spontan si vital pentru copil, jocul de creatie este adesea apreciat ca o fereastra larg deschisa catre influentele societatii, un izvor al autoinvatarii, un rezervor profund si fecund de energii orientate precumpanitor in directia integrarii sociale.
Copilul imita atitudinile si conduitele adultului pentru a se modela pe sine, creand jocul se creeaza pe sine.

Continutul jocurilor cu subiecte din viata cotidiana reflecta mediul de viata al copilului. De mic copilul este atasat de parintii lui, de membrii familiei care ii poarta de grija. El observa relatiile reciproce dintre adulti, activitatea pe care acestia o desfasoara, viata sociala pe care o traiesc. Toate acestea, receptiv cum este copilul, le reproduce in joc.
Prin urmare, jocul cu subiecte din viata cotidiana exprima dorinta copilului de a participa Ia viata si activitatea adultului, de a actiona cu aceleasi unelte de munca pe care le folosesc adultii. Aceste unelte pentru copil sunt ,,reazemul material” pe care-i folosesc in desfasurarea jocului.
La copilul mic (3—4 ani) baza jocului de creatie este chiar acest reazem material; inaintand in varsta, respectiv Ia grupa mare, reazemul se reduce simtitor, copilul putand sa actioneze cu jucarii inchipuite. Un rol important in aceasta ,,substituire” il detine ,,cuvantul” care inlocuieste jucaria dorita.
Daca Ia inceput copiii reflecta in jocurile lor fapte singulare, situatii particulare, cu timpul ei se ridica de la reprezentari la notiuni elementare, pe baza de generalizari. Astfel li se dezvolta gandirea activa si in aceasta situatie un rol important il exercita limbajul. Fara comunicare verbala intre copii nu este posibil jocul colectiv.
Comunicand intre ei, copiii isi fixeaza tema jocului, stabilesc de comun acord subiectul, isi repartizeaza rolurile, isi organizeaza jocul. In felul acesta, la terminarea jocului isi exprima impresiile, parerile, dorintele, semnalizeaza abaterile survenite de la regulile jocului, toate acestea ii ajuta sa-si dezvolte limbajul in stransa unitate cu gandirea.
Jocurile de creatie cu subiecte din viata cotidiana sunt numeroase si variate. Cele mai indragite de copii sunt: jocul ,,De-a familia”, ,,De-a gradinita”, ,,De-a doctoral”, ,,De-a gospodina”, ,,De-a circulatia”.

Indeplinind rolul ,,parintilor”, prescolarii se ingrijesc de ,,copiii” lor , reflectand in jocul lor relatiile sociale dintre parinti si copii. Jocul ii ofera copilului posibilitatea de a reconstitui, de a reproduce intr-o forma intuitiv activa o arie cuprinzatoare din realitatea obiectiva.
De pilda, cu ajutorul miscarilor, actionand cu jucariile, prescolarul reproduce intr-un mod activ natura si continutul relatiilor sociale.
De exemplu: ingrijirea copiilor, spalatul rufelor, a vaselor, efectuarea curateniei.
Jocul de creatie cu subiecte din povesti sau basme — in acest joc copilul interpreteaza rolul unui personaj din poveste, (ex.: Harap - Alb) la baza lui sta reproducerea creatoare a imaginii artistice si a actiunilor personajului. Astfel, copilul patrunde adanc in lumea sentimentelor si a trairilor eroului.
Copilul transpunandu-se in rolul personajului ia o atitudine, gandeste, simte si actioneaza la fel cu personajul interpretat.
De aceea interpretand sincer si profund rolul, copiii devin mai comunicativi, li se dezvolta sociabilitatea, capata incredere in puterile proprii.
Interpretand personaje din basme si povesti, copiii reproduc dialogurile, convorbirile personajului respectiv.
Exemple de jocuri de creatie cu subiecte din povesti si basme — ,,Casuta din oala”, ,,Manusa”, ,,Capra cu trei iezi”, ,,Fata mosului si fata babei”, ,,Alba ca zapada”, ,,Ridichea uriasa” etc