PEDAGOGIE EDUCATOARE - ÎNVĂȚAREA CENTRATĂ PE COPIL

 Valorificarea unor teorii psihologice ale învățării

(teoria inteligențelor multiple, teoria inteligenței emoționale, teorii de tip constructivist), ca modele de instruire adaptate la specificul învățământului preșcolar

Educaţia diferenţiată şi personalizată a copiilor poate fi unul dintre răspunsurile şcolii la problematica complexă anterior schiţată. Dacă pentru mult timp copilul trebuia să se adapteze grădiniţei sau şcolii, în zilele noastre este din ce în ce mai evident că grădiniţa şi şcoala trebuie să se adapteze nevoilor specifice şi particularităţilor copilului.

Abordarea diferenţiată aduce în discuţie adaptarea învăţământului la particularităţile psihofizice ale copilului, ceea ce presupune o foarte bună cunoaştere a copilului în ceea ce priveşte temperamentul, priceperile şi deprinderile, interesele, potenţialul intelectual, trăsăturile de personalitate, etc.
 
Pe de altă parte, dincolo de aceste caracteristici individuale, educatorii trebuie să cunoască „ereditatea socio-culturală“ pe care copilul o aduce din familie.
La nivelul sistemului educaţional, demersul didactic tradiţional dominant era caracterizat de predarea frontală prin utilizarea aceloraşi metode de lucru şi sarcini pentru toţi copiii fără a se ţine seama de particularităţile individuale.

Această corelare necorespunzătoare între volumul, gradul de complexitate a cunoştinţelor, metodele de învăţare şi particularităţile socio-emoţionale şi cognitive ale copiilor poate avea drept consecinţă demotivarea şi apoi insuccesul şcolar şi chiar social, pe termen lung.
Respectarea diferenţelor individuale duce la crearea unor situaţii de învăţare care să permită copiilor progresul pe căi diferite, pentru realizarea aceloraşi obiective.
Definitor pentru progresul copiilor este modul în care aceştia conectează informaţiile şi procesele psihice specifice învăţării.
Implicarea unei multitudini de procese psihice potenţează caracterul formativ al demersului educaţional şi creează condiţiile favorabile pentru activitatea ulterioară de învăţare.
Ca proces, învăţarea implică o serie de componente psihice, diferite de la un copil la altul. Drept urmare, organizarea situaţiilor de învăţare urmează să asigure condiţii favorabile activităţii de învăţare ca proces complex de informare şi formare, de asimilare a cunoştinţelor şi dezvoltare a componentelor structurale ale personalităţii umane. Aceasta implică crearea situaţiilor de învăţare care să determine o participare activă a copilului în procesul de învăţare prin interacţiuni directe.

Teoria inteligenţelor multiple formulată de Gardner argumentează ceea ce se constată, de altfel, în viaţa cotidiană: avem stiluri de învăţare distincte, ceea ce solicită o abordare diferită, individualizată, pe durata întregului proces de educaţie şi formare.

Conform Legii Învăţământului, „statul promovează principiile învăţământului democratic şi garantează dreptul la educaţia diferenţiată, pe baza pluralismului educaţional“ (articolul 5, 2). Toate acestea exprimă dreptul recunoscut al fiecărui individ de a fi tratat în aşa fel, încât să se asigure o dezvoltare armonioasă a personalităţii sale, în funcţie de dominantele sale de personalitate.

Învăţarea individualizată poate fi definită ca acţiune a cadrului didactic în direcţia proiectării şi realizării activităţii didactice/ educative în funcţie de particularităţile biopsihosocioculturale ale fiecărui copil. Aceasta se realizează prin individualizarea obiectivelor, a mijloacelor de învăţământ şi a metodelor de predare – învăţare – evaluare – autoevaluare (Cristea, S., 2002).

Premise ale învăţării individualizate
 
1. Dreptul de a fi diferit sau dreptul la diversitate este un drept fundamental al omului.
2. În activitatea de învăţare, între copii există diferenţe semnificative de ritm, volum, profunzime şi stil.
3. Egalitatea şanselor în ceea ce priveşte educaţia trebuie să se instituie prin recunoaşterea şi respectarea diferenţelor de capacitate înnăscută şi dobândită.
4. Egalitatea accesului la educaţie presupune o şcoală adaptată posibilităţilor aptitudinale şi nevoilor fiecăruia.

Centrarea pe copil este o abordare complexă, ce necesită construirea în timp real a unei experienţe de învăţare pozitive şi semnificative, într-o relaţie democratică. La modul dezirabil, o activitate educaţională este centrată pe copil dacă:

• se bazează pe cunoaşterea de către educator a caracteristicilor tuturor copiilor din grupă şi a potenţialului real al acestora;
• valorifică superior acest potenţial;
• porneşte de la nevoile şi interesele specifice ale copilului;
• vizează dezvoltarea de competenţe şi asimilarea de conţinuturi specifice;
• implică activ copilul în planificarea, realizarea şi evaluarea activităţilor;
• reprezintă o experienţă de învăţare pozitivă;
• permite transferul la alte situaţii educaţionale formale sau nonformale.

Strategiile de predare centrate pe copil au ca punct central facilitarea învăţării, a-l ajuta pe copil să se dezvolte, să înregistreze progrese. De aceea, strategiile didactice se aleg şi în funcţie de caracteristicile specifice ale fiecărui copil, de stilul de învăţare, profilul inteligenţelor multiple, dar şi de tipul de învăţare adecvat.

Metodele centrate pe elev implică individul în evaluarea eficacităţii procesului lor de învăţare şi în stabilirea obiectivelor pentru dezvoltarea viitoare. Aceste avantaje ale metodelor centrate pe elev ajută la pregătirea individului atât pentru o tranziţie mai uşoară spre locul de muncă, cât şi spre învăţarea continuă.

Principiile care stau la baza învăţării eficiente centrate pe elev sunt:

• Accentul activităţii de învăţare trebuie să fie pe persoana care învaţă şi nu pe profesor.
 
• Recunoaşterea faptului că procesul de predare în sensul tradiţional al cuvântului nu este decât unul dintre instrumentele care pot fi utilizate pentru a-i ajuta pe elevi să înveţe.

• Rolul educatoarei este acela de a administra procesul de învăţare al elevilor pe care îi are în grijă.

• Recunoaşterea faptului că, în mare parte, procesul de învăţare nu are loc în sala de clasă şi nici când cadrul didactic este de faţă.
• Înţelegerea procesului de învăţare nu trebuie să aparţină doar educatorului – ea trebuie împărtăşită şi elevilor.

• Educatorii trebuie să încurajeze şi să faciliteze implicarea activă a elevilor în planificarea şi administrarea propriului lor proces de învăţare prin proiectarea structurată a oportunităţilor de învăţare atât în sala de clasă, cât şi în afara ei.
 
• Luaţi individual, copiii pot învăţa în mod eficient în moduri foarte diferite

 Câteva exemple de învăţare centrată pe elev:

• Procesul de predare are trei faze, iar fiecare necesita metode adecvate.

1. Prezinta: Metode de prezentare de noi cunostinte elevilor sau de incurajare in a le gasi singuri, ceea ce poate implica fapte, teorii, concepte, povestiri etc.
 2. Aplica: Metode care sa-i determine pe elevi sa aplice noile cunostinte care le-au fost doar prezentate. Aceasta este singura modalitate de a te asigura ca elevii formeaza concepte despre noul material pentru a il intelege, a si-l aminti si a il folosi corect pe viitor.
3. Recapituleaza: Metode de incurajare a elevilor sa isi aminteasca vechile cunostinte in vederea clarificarii si concentrarii asupra punctelor cheie, asigurarii unei bune intelegeri si punerii in practica si verificarii cunostintelor mai vechi.

• Lecţia pleacă de la experienţele elevilor şi cuprinde întrebări sau activităţi care să îi implice pe elevi.
• Elevii sunt lăsaţi să aleagă singuri modul cum se informează pe o anumită temă şi cum prezintă rezultatele studiului lor.
• Elevii pot beneficia de meditaţii, în cadrul cărora pot discuta despre preocupările lor individuale cu privire la învăţare şi pot cere îndrumări.
• Aptitudinea elevilor de a găsi singuri informaţiile căutate este dezvoltată – nu li se oferă informaţii standardizate.
• Pe lângă învăţarea specifică disciplinei respective, li se oferă elevilor ocazia de a dobândi aptitudini fundamentale transferabile, cum ar fi aceea de a lucra în echipă.
• Lecţiile cuprind o combinaţie de activităţi, astfel încât să fie abordate stilurile pe care elevii le preferă în învăţare (vizual, auditiv, practic / kinetic)
• Lecţiile înlesnesc descoperirile făcute sub îndrumare şi solicită participarea activă a elevilor la învăţare.
• Lecţiile se încheie cu solicitarea adresată elevilor de a reflecta pe marginea celor învăţate, a modului cum au învăţat şi de a evalua succesul pe care l-au avut metodele de învăţare în cazul lor

Cadrele didactice şi elevii trebuie să fie conştienţi de stilurile de învăţare pe care le preferă şi, în consecinţă, de modul cum învaţă cel mai bine. În materialele de instruire se prezintă un simplu chestionar care se poate folosi pentru elevi la identificarea stilurilor lor de învăţare.

Strategii de predare în vederea învăţării active

Învăţarea trebuie să cuprindă activităţi de prelucrare a noii materii învăţate, care trebuie legată de ceea ce elevul ştie deja. Sarcinile trebuie să fie autentice, stabilite în context semnificativ şi legate de viaţa reală. Ele nu trebuie să implice doar repetarea unor lucruri, deoarece acest lucru duce la învăţarea “de suprafaţă” şi nu la învăţarea “de profunzime”.
Având în vedere faptul că învăţarea elevilor va implica erori, sarcinile trebuie să le ofere ocazia de a se autoevalua, de a corecta, de a discuta cu colegii, de a primi reacţia profesorului, precum şi de a face alte verificări de “conformitate cu realitatea”.
Avantaje ale utilizarii metodelor activ-participative:

1. Cresterea motivatiei elevilor , deoarece acestia sunt constienti ca pot influenta procesul de invatare
2. Eficacitate mai mare a invatarii si a aplicarii celor invatate, deoarece aceste abordari folosesc invatarea activa;
3. Invatarea capata sens deoarece a stapani materia inseamna a o intelege;
4. Posibilitate mai mare de includere – poate fi adaptata in functie de potentialul fiecarui elev , de capacitatile diferite de invatare, de contextele de invatare specifice.

Învăţarea prin cooperare. A învăţa să cooperezi reprezintă o competenţă socială indispensabilă în lumea actuală şi care trebuie iniţiată de la cele mai fragede vârste.

Indiferent de sintagma preferată – fie învăţarea prin cooperare, colaborare, învăţare colaborativă – avem în vedere aceeaşi realitate, adică o situaţie de învăţare în care copiii lucrează împreună, învaţă unii de la alţii şi se ajută unii pe alţii. În acest fel, prin interacţiunile din interiorul grupului îşi îmbunătăţesc atât performanţele proprii, cât şi ale celorlalţi membri ai grupului.
Rezultatele cercetărilor arată că acei copii care au avut ocazia să înveţe prin cooperare, învaţă mai repede şi mai bine, reţin mai uşor şi privesc cu mai multă plăcere învăţarea şcolară.
 Prin accentul pus deopotrivă pe competenţe academice şi competenţe sociale, metodele de învăţare prin cooperare îi ajută pe copii să relaţioneze şi să-şi dezvolte abilităţile de a lucra în echipă. Copiii se familiarizează cu diferite roluri.
În grupurile cooperative, fiecare copil are o responsabilitate specifică, fiecare copil trebuie să fie antrenat în realizarea proiectului comun şi nici unul nu are voie să stea deoparte. Succesul grupului depinde de succesul în muncă al fiecăruia.

Caracteristicile învăţării prin cooperare:
1. Scopul învăţării prin cooperare este de a face din fiecare membru al grupului o individualitate mai puternică, prin valorificarea potenţialului fiecărui individ şi de a întări acest potenţial prin crearea de contexte interactive reale.
2. Învăţarea prin cooperare ar trebui să funcţioneze continuu, ca şi matrice a modului de învăţare.
3. Deviza învăţării prin cooperare: învăţaţi împreună, aplicaţi singuri!
4. Învăţarea prin cooperare cere ca educatoarea să structureze grupul cu mare atenţie astfel încât copiii să conştientizeze că:
a. reuşesc împreună;
b. îi ajută şi încurajează şi pe alţii să reuşească;
c. sunt responsabili pentru îndeplinirea muncii ce le revine;
d. trebuie şi sunt capabili să-şi formeze capacitatea de a relaţiona şi de a fi un membru util în cadrul grupului;
e. pot îmbunătăţi performanţa grupului, discutând despre modul de funcţionare a grupului.

Numeroase cercetări arată că învăţarea prin cooperare sporeşte randamentul procesului de învăţare, îmbunătăţeşte memorarea şi creaţia, generează relaţii pozitive între copii, dezvoltă sănătatea psihică şi respectul faţă de sine. De asemenea, este un act de descoperire şi reflecţie pentru copii şi educator, precum şi o resursă importantă pentru acesta în proiectarea şi derularea procesului didactic. Cu toate acestea, este nevoie să pregătim cu atenţie activităţile de învăţare şi să analizăm realist caracteristicile copiilor.

Teoria inteligenţelor multiple

În mod tradiţional, se consideră că inteligenţa reprezintă capacitatea de a rezolva probleme care implică abilităţi logico-matematice şi lingvistice, valorizate îndeosebi în şcoală şi măsurate cu precizie de teste.
Gardner propune înlocuirea „inteligenţei generale“ cu opt categorii de „inteligenţe“. Aceste inteligenţe sunt multidimensionale şi reprezintă seturi de abilităţi, talente, deprinderi mentale, pe care le posedă, în anumite grade, orice om tipic dezvoltat.
În 1999, Gardner rafinează propria teorie şi o actualizează. Din punct de vedere al valorificării acestei teorii în educaţia timpurie, menţionăm:
• abordarea strategică integrată pe termen lung şi scurt a curriculum-ului;
• restructurări semnificative ale mediului de învăţare;
• organizarea centrelor de activităţi;
• organizarea activităţilor în centre: prin fiecare centru vor trece toţi copiii, indiferent de preponderenţa manifestată a unui tip de inteligenţă;
• stimularea cooperării în activitatea din fiecare centru (Flueraş, V., 2005).

Fără intenţia vreunei ierarhii, Gardner propune următoarele tipuri de inteligenţe:

• Inteligenţa lingvistică exprimată de capacitatea de a rezolva şi dezvolta probleme cu ajutorul codului lingvistic, sensibilitate la sensul şi ordinea cuvintelor;

• Inteligenţa logico-matematică presupune capacitatea de a opera cu modele, categorii şi relaţii, precum şi aceea de a grupa, ordona şi interpreta date, capacitate de a problematiza;

• Inteligenţa spaţial-vizuală este dată de capacitatea de a forma un model mental spaţial al lumii şi de a rezolva probleme prin intermediul reprezentărilor spaţiale şi ale imaginii; simţul orientării în spaţiu, capacitatea de a citi hărţi, diagrame, grafice etc.;

 • Inteligenţa muzicală exprimă capacitatea de a rezolva probleme şi de a genera produse prin ritm şi melodie, sensibilitate la ritm, linie melodică şi tonalitate, capacitate de a recunoaşte diverse forme de expresie muzicală;

• Inteligenţa corporal-kinestezică rezolvă probleme şi dezvoltă produse cu ajutorul mişcării corpului; îndemânarea în manipularea obiectelor;

• Inteligenţa interpersonală este dată de capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta cunoaştere şi produse prin interacţiunea cu ceilalţi; abilitate de a discrimina şi a răspunde adecvat la manifestările şi dorinţele celorlalţi;

• Inteligenţa intrapersonală exprimă capacitatea de rezolva probleme şi de a dezvolta produse prin cunoaşterea de sine; capacitatea de acces la propriile trăiri şi abilitatea de a le discrimina; exprimă conştientizarea propriilor cunoştinţe, abilităţi şi dorinţe;
• Inteligenţa naturalistă este dată de capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul taxonomiilor şi a reprezentărilor mediului înconjurător. Posedă inteligenţă naturalistă cel care demonstrează expertiză în recunoaşterea şi clasificarea plantelor şi animalelor, în utilizarea remediilor naturale şi homeopate;
 
• Inteligenţa existenţială a fost identificată de Gardner, fără a reuşi însă localizarea zonei cerebrale responsabilă de activarea ei. Conform lui Gardner, aceasta ar fi responsabilă de cunoaşterea lumii, fiind specifică filosofilor.

Constructivismul

În teoria educaţiei, constructivismul se fundamentează pe datele psihologiei genetice şi epistemologiei şi susţine rolul activ al subiectului în construirea cunoaşterii.

La originea dezvoltării teoretice se află cercetările de psihologie şi epistemologie genetică ale lui J. Piaget şi concepţia filosofului şi epistemologului francez Gaston Bachelard.

Piaget a dezvoltat un model funcţional al dezvoltării inteligenţei, model care stă la baza teoriilor educaţionale constructiviste.
Concluzia lui a fost că „nu există cunoaştere care să rezulte dintr-o simplă înregistrare a observaţiilor, fără o structurare datorată activităţilor subiectului“.
Cercetările ulterioare au reţinut printre altele, două aspecte fundamentale ale teoriei piagetiene:

1. stadiile dezvoltării copilului;

2. prin interacţiunile subiectului cu mediul, acesta îşi construieşte cunoaşterea şi se dezvoltă în procesul adaptării la mediu.

Teoriile socio-cognitiviste vor completa modelul piagetian prin includerea conceptului de „conflict socio-cognitiv“. Mai concret, teoria conflictului socio-cognitiv poate fi sintetizată astfel:
• Cunoaşterea se construieşte în interacţiunile sociale dintre persoane.
• Sursa învăţării este conflictul socio-cognitiv.
• Un proces intrapersonal este urmarea unui proces interpersonal.
În concepţia socio-constructivistă dezvoltarea cognitivă este rezultatul participării individului la interacţiuni sociale complexe cu alţi semeni, aici realizându-se reglări reciproce de acţiuni, precum şi identificarea unor soluţii pluraliste pentru problemele nerezolvate pe cale independentă. În acest sens, este utilă şi sintagma consacrată a lui Vîgotski: „zona proximei dezvoltări“, definită ca distanţa dintre dezvoltarea actuală şi dezvoltarea potenţială, care poate fi realizată cu sprijin.
În esenţă, învăţarea de tip constructivist este un proces activ şi constructiv, care are loc întotdeauna într-un context specific. Înţelegerea constructivistă a învăţării depăşeşte condiţia viziunii tradiţionale care echivala învăţarea, în primul rând, cu transmitere de cunoştinţe şi certitudini; presupune întrebări şi îndoieli, provizorat şi nesiguranţă. Toate aceste caracteristici sunt constatate, de fapt, în viaţa cotidiană a copiilor şi adulţilor deopotrivă.

Pentru Piaget există patru structuri cognitive primare sau stadii de dezvoltare:
- stadiul senzoriomotor (0– 2 ani), în care inteligenţa ia forma acţiunilor motorii;
- stadiul preoperator (3– 7 ani), caracterizat de inteligenţă intuitivă naturală;
- stadiul operator (8– 11 ani) – logic, dar dependent de referenţi locali;
- stadiul formal (12– 15 ani), care implică gândirea abstractă.
Deşi stadiile de dezvoltare cognitivă identificate de Piaget sunt asociate cu perioade de timp, ele diferă de la un individ la altul. Cercetările lui Piaget asupra cogniţiei, inteligenţei şi dezvoltării morale conduc la câteva concluzii:
1. copiii vor oferi explicaţii diferite asupra realităţii la diferite stadii de dezvoltare cognitivă;
2. dezvoltarea cognitivă este facilitată prin oferta de activităţi şi situaţii care angajează şi presupun adaptare (asimilare şi acomodare);
3. materialele de învăţare şi activităţile trebuie să includă nivelul motor şi mental adecvat stadiului de dezvoltare şi să evite sarcini care depăşesc capabilităţile cognitive curente;
4. utilizarea de metode de învăţare care implică subiectul învăţării şi prezintă o provocare.

Cunoaşterea lumii se construieşte individual, printr-un proces în care subiectul interacţionează cu informaţiile, modificându-şi schemele cognitive pentru a da sens cunoaşterii sale.
Cunoaşterea şi învăţarea se realizează atunci când individul este capabil să dea un sens celor cunoscute sau învăţate, adică poate opera cu ele în contexte variate. Cunoaşterea poate fi doar ghidată, nu determinată strict. Cunoaşterea depinde de cunoştinţele anterioare, context şi stare afectivă.
Teoria constructivistă a lui Bruner are la bază ideea procesării informaţiei şi consideră învăţarea ca un proces activ în care subiectul învăţării construieşte idei şi concepte noi bazate pe cunoştinţele vechi şi noi achiziţionate.
Subiectul selectează şi transformă informaţia, construieşte ipoteze, ia decizii. Structura cognitivă (modelul mental) oferă sens, organizează informaţiile şi permite individului să meargă dincolo de simpla informaţie.
Structurile cognitive se modifică prin procese de adaptare de tipul asimilării şi acomodării. În acest sens, teoria lui Bruner este similară cu perspectiva constructivistă asupra învăţării formulată de Piaget.

Educatorul, consideră Bruner, trebuie să încurajeze copilul să descopere el însuşi principii. De asemenea, trebuie să angajeze cu copilul un dialog activ de „moşire“ a adevărului (maieutica), pentru a-l ajuta pe acesta în aşa fel încât informaţia ce trebuie transmisă să fie adecvată nivelului curent de înţelegere a elevului.
Curriculumul trebuie organizat în spirală, fapt ce permite copilului să construiască permanent pe baza cunoştinţelor deja asimilate. Bruner explică faptul că educatorii trebuie să ţină seamă de următoarele aspecte în proiectarea procesului de predare–învăţare:

1. predispoziţia la învăţare;
2. modul în care informaţia poate fi structurată în aşa fel încât să poată fi asimilată într-o mai mare măsură de subiect;
3. secvenţele efective în care materialul este structurat;
4. natura recompenselor şi a pedepselor.

Metodele eficiente de structurare a cunoştinţelor trebuie să rezulte din simplificarea, generarea de noi propoziţii şi din diversitatea contextelor în care este manipulată/ procesată o informaţie cât mai bogată.

Bruner (Bruner J., 1996) a extins cadrul teoretic, incluzând aspectele sociale şi culturale ale învăţării, precum şi aspectele practice ale legilor şi existenţei cotidiene. Aceste caracteristici sunt relevante pentru proiectarea şi realizarea procesului de predare–învăţare, care:
 
1. trebuie să ia în considerare şi să valorifice experienţa copilului pentru a-l motiva să-şi folosească abilităţile de învăţare şi să permită autoreglarea învăţării;

2. permite organizarea în spirală, astfel încât structura să fie uşor asimilabilă de către cel care învaţă, prin strategii de memorare simple sau complexe;

3. trebuie să fie proiectată astfel încât să faciliteze extrapolarea/ transferarea şi trecerea dincolo de simpla informaţie.

4. valorifică diferenţele individuale şi varietatea factorilor care concură la rezolvarea unei sarcini (Daniela Creţu; Adriana Nicu, 2004)

Teoria Inteligenţei Emoţionale

În 1990 John Mayor de la Universitatea New Hampshire şi Peter Salovey de la Universitatea din Yale, publică lucrări privitoare la încercarea lor de a dezvolta o metodă ştiinţifică pentru a măsura diferenţele între abilităţile indivizilor în sfera emoţiilor.
Ulterior cei doi concep teste menite să măsoare ceea ce aceştia au denumit “inteligenţa emoţională”.
Lucrarea lui Daniel Goleman “Inteligenţa Emoţională” apărută în 1995 conţine o cantitate mare de informaţie privitoare la problematica acestei teorii, dar după cum remarcă Steve Hein “puţine idei”.
Inteligenţa emoţională se referă la o abilitate de a recunoaşte însemnătatea emoţiilor şi relaţia dintre acestea, precum şi de a raţiona şi rezolva probleme pe baza lor.
Inteligenţa emoţională este implicată în capacitatea de a percepe emoţiile, de a asimila emoţii cu sentimentele apropiate, de a înţelege informaţia despre aceste emoţii şi de a le organiza.

Teoria lui Daniel Goleman are la bază ideea conform cărei succesul profesional și personal nu se datorează doar asimilărilor catitative de cunoștințe sau performanțelor școlare, ci și capacității și abilității individului de-a valoriza în contexte noi, în medii socio-profesionale diverse achizițiile cognitive personale, bazându-se pe relaționare pozitivă și autocunoaștere.
Inteligența emoțională reprezintă abilitatea de a identifica, de a utiliza, de a înţelege şi de a gestiona emoţiile, cu scopul de a comunica eficient, de a empatiza cu cei din jurul nostru, de a depăşi provocările şi nu în ultimul rând, de a preveni şi de a atenua conflictele.
Conform teoriei inteligenței emoționale, există cinci competențe emoționale și sociale de bază:
- cunoașterea de sine,
- auto-control,
- motivare,
- empatia,
- deprinderi sociale.

Cele mai importante aptitudini pentru inteligenţa emoţională sunt:
*ascultarea activă;
*interpretarea comunicării nonverbale;
*interpretarea propriilor stări afective.

 Mai precis, pentru a înţelege mai bine inteligenţa emoţională trebuie să pornim mai întâi de la a ne cunoaşte pe noi înşine.