PEDAGOGIE EDUCATOARE - ÎNVĂȚAREA ÎN GRĂDINIȚĂ. ORIENTĂRI CONTEMPORANE ÎN TEORIA ȘI PRACTICA ÎNVĂȚĂRII ÎN GRĂDINIȚĂ

Conceptul de învățare în grădiniță. Mecanisme și procesualitate. Forme, tipuri și

niveluri de învățare

Prin învăţare se înţelege, în limbaj comun, activitatea efectuată în scopul însuşirii anumitor cunoştinţe, al formării anumitor deprinderi sau dezvoltării unor capacităţi. În sens mai larg, social, învăţarea înseamnă dobândire de experienţă şi modificare a comportamentului individual.

În domeniul stiintelor educaţiei, învăţarea se defineşte ca fiind munca intelectuală şi fizică desfăşurată în mod sistematic de către elevi, în vederea însuşirii conţinutului ideatic şi formării abilităţilor necesare dezvoltării continue a personalităţii.
Învăţarea poate fi definită ca act de elaborare de operaţii şi de strategii mintale/cognitive.
Aspectul procesual al învăţării cuprinde momente sau procesele care compun o secvenţă de învăţare. În activitatea procesuală se disting urmatoarele etape:
- perceperea materialului
- înţelegerea
- însuşirea cunoştinţelor
- fixarea în memorie
- aplicarea
- actualizarea cunoştinţelor
- transferul cunoştinţelor 

Aspectul motivaţional al învăţării se referă la gradul de implicare a elevului în actul învăţării şi în rezolvarea sarcinilor de instruire.
Motivaţia învăţării reprezintă ansamblul mobilurilor care declanşează, susţin energetic şi direcţionează activitatea de învăţare. Motivul declanşează o anumită acţiune, iar scopul reprezintă rezultatul scontat al acţiunii.

În concluzie, putem defini învăţarea şcolară ca procesul de achiziţie mnezică, de asimilare activă de informaţii, de formare de operaţii intelectuale, de priceperi şi deprinderi intelectuale şi motorii, şi de atitudini.

Tipuri (stiluri) de invațare

Elevii preferă să înveţe în diferite moduri: unora le place să studieze singuri, să acţioneze în grup, altora să stea liniştiţi deoparte şi să-i observe pe alţii. Alţii preferă să facă câte puţin din fiecare. Mulţi oameni învaţă în moduri diferite faţă de ceilalţi în funcţie de clasă socială, educaţie, vârstă, naţionalitate, rasă,cultură, religie.
Stilul de învăţare se referă la „simpla preferinţă pentru metoda prin care învăţăm şi ne aducem aminte ceea ce am învăţat”; se refera la faptul că indivizii procesează informaţiile în diferite moduri, care implică latura cognitivă, elemente afectiv-emoţionale, psihomotorii şi anumite caracteristici ale situaţiilor de învăţare.

Fiecare dintre noi are o capacitate de a învăţa în diferite moduri. Pentru a determina ce stil de învăţare avem, trebuie observam modul in care invăţăm ceva nou.

Specialiştii subliniază rolul deosebit pe care îl joacă cadrele didactice, contribuţia acestora „în meseria de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe” adaptată nevoilor, intereselor, calităţilor personale, aspiraţiilor, stilului de învăţare identificat.
Învăţarea şcolară este marcată de diferenţe individuale, de stiluri diferite în care elevii învaţă. Există o mare varietate de astfel de stiluri. Elevi diferiţi învaţă în moduri diferite. Fiecare are modul lui preferat de a învăţa; fiecare parcurge o situaţie de învăţare în maniera sa personală; fiecare reacţionează în felul lui în faţa unei sarcini de învăţare; fiecare se angajează în chip personal în soluţionarea problemei; fiecare are sensibilitatea lui la anumite lucruri şi ritmul propriu de învăţare; fiecare îşi elaborează un stil de a gândi, de a memoriza etc. Elevi diferiţi se folosesc de stiluri diferite. În activitatea lor de învăţare independentă, ca şi în activitatea din clasă, ei folosesc pe cont propriu asemenea stiluri. De exemplu, unii elevi învaţă mai bine un conţinut extrem de structurat, de secvenţial, alţii, dimpotrivă, principii generale; unii pot învăţa cantităţi mari de detalii, chiar de mare fineţe, în timp ce alţii - aspectele globale, de sinteză etc.
Recunoaşterea şi înţelegerea acestor diferenţe în stilurile de învăţare personale necesită, acceptarea şi utilizarea unei mari varietăţi de metode, procedee, materiale didactice de prezentare a conţinuturilor noi.

Există mai multe stiluri de învăţare:

După analizatorul implicat sunt 3 stiluri de învăţare de bază:

1.vizual - puncte tari:
 · Îşi amintesc ceea ce scriu şi citesc
· Le plac prezentările şi proiectele vizuale
· Îşi pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole şi hărţi
· Înţeleg cel mai bine informaţiile atunci când le văd

2.auditiv: punctele tari:
 · Îşi amintesc ceea ce aud şi ceea ce se spune
 ·  Le plac discuţiile din clasă şi cele în grupuri mici
 · Îşi pot aminti foarte bine instrucţiunile, sarcinile verbale/orale
 · Înţeleg cel mai bine informaţiile când le aud

3. tactil-kinestezic: punctele tari:
· Îşi amintesc ceea ce fac şi experienţele personale la care au participat cu mâinile şi întreg corpul (mişcări şi atingeri)

· Le place folosirea instrumentelor sau preferă lecţiile în care sunt implicaţi activ / participarea la activităţi practice
· Îşi pot aminti foarte bine lucrurile pe care le-au făcut o dată, le-au exersat şi le-au aplicat în practică (memorie motrică)
· Au o bună coordonare motorie

După eficienţă, învăţarea poate fi:
1.receptiv-reproductivă
2.inteligibilă
3.creativă

După modul de organizare a materialului de învăţat, distingem:
1. învăţare programată
2. euristică,
3. algoritmică,
4. prin modelare
5. rezolvare de probleme,
6. prin descoperire inductivă, deductivă analogică şi pe secvenţe operaţionale

După operaţiile şi mecanismele gândirii implicate în învăţare, deosebim:
1. învăţare prin observare,
2. imitare,
3. prin condiţionare reflexă,
4. condiţionare operantă,
5. prin descriminare,
6. asociere verbală,
7. prin identificare

În funcţie de conţinutul învăţării, adică de ceea ce se învaţă, deosebim:
1. învăţarea senzorio-motorie (învăţarea deprinderilor),
2. învăţarea cognitivă (învăţarea noţiunilor),
3. învăţarea afectivă (învăţarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor)
4. învăţarea conduitei moral-civice.

Forme de invăţare
1.Învăţarea spontană
2.Invatarea neorganizată din cadrul familiei sau al profesiunilor
3.Invăţarea scolară
- are un caracter sistematic, organizat
- este dirijată de către educator
- se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare respectând principiile didactice
- este supusă feed-back-ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a rezultatelor obţinute de elevi, fiind ameliorată prin corectarea greşelilor.

4.Învăţarea socială constă în insuşirea experienţei social-istorice de către tânăra generaţie, în scopul formării comportamentului social.
Există de fapt, două forme mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate mai sus: spontană şi sistematică.
În concluzie, nu se fac aprecieri dacă un stil de învăţare este mai bun decât altul. Principalul este că fiecare elev tinde să-şi formeze, cu timpul, un stil propriu de învăţare, şi pe care, practicându-1 sistematic, se va găsi într-o situaţie confortabilă.
Educatorul trebuie să evalueze corect diferite stiluri de învăţare şi să elaboreze lecţii care să se adreseze acestor stiluri; să permită fiecărui copil să înveţe folosind stilul său specific.

Teorii ale învățării

Proces, activitate și rezultat multidimensional și interdisciplinar, învățarea poate fi analizată din perspectivă biologică, filosofică, psihologică și pedagogică. Concepută de psihologul elvețian Jean Piaget ca transformare a comportamentului prin adaptare, învățarea este activă și intenționată prin exersarea comportamentelor dobândite și prin construcții comportamentale proprii, rezultat al creativității. Sub formă de experiență cognitivă, afectivă, volitivă și motrică, învățarea înseamnă însușirea și structurarea cunoștințelor, deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor, atitudinilor și a strategiilor de cunoaștere prin investigarea realității.
Diversitatea situaţiilor, a formelor de învăţare a determinat cercetări şi abordări variate, a creat dispute şi tabere, conducând în final la constituirea unei noi discipline Psihologia învăţării.

1.Perspectiva behavioristă

Behavioriştii accentuează importanţa relaţiei stimul-răspuns în învăţare şi reduc la minimum rolul procesărilor cognitive. Perspectiva behavioristă este o perspectivă asociaționistă. Mecanismul responsabil de producerea învăţării este din aceasta perspectivă asocierea repetată dintre stimul şi răspuns. Învăţarea se defineşte ca o modificare în comportamentul observabil datorat exerciţiului, respectiv întăririi diferenţiate a legăturii dintre stimul şi răspuns (situaţie şi comportament). Dacă activitatea de învăţare este văzută în maniera behavioristă, adică se consideră că învăţarea se realizează prin repetare şi întărire a rezultatelor aşteptate, procesul devine unul de transmitere-memorare de cunoştinţe, în care educatorul este cel care predă, prezintă, transmite cunoştinţe şi creează condiţiile pentru întărirea rezultatele aşteptate, iar elevul le repetă până la memorare.

Legile învăţării prin asociere:
• Legea exerciţiului sugerează că tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns creşte lent o dată cu repetarea asocierii acestora. De asemenea, tăria legăturii scade dacă într-un interval mai mare de timp nu mai apare asocierea celor două componente (situaţie şi răspuns).
• Legea efectului sugerează tăria legăturii dintre o situaţie şi un răspuns creşte dacă asocierea este urmată de o stare satisfăcătoare şi scade, dacă asocierea este urmată de o stare nesatisfăcătoare.

Aplicaţii educaţionale imediate ale legilor învăţării asociative:
- utilizarea repetiţiei ca bază a creşterii tăriei asocierilor dintre stimul şi răspuns
- utilizarea întăririlor

Educaţia din perspectiva asociaţionistă:
În cadrul acestei perspective, predarea reprezintă o activitate de modelare a răspunsului elevului și se folosesc procedee cum ar fi: demonstraţia, modelarea, întărirea răspunsului care aproximează cel mai bine răspunsul dorit (există prin urmare un răspuns optim aşteptat). Sarcinile şcolare sunt descompuse, iar curricula este secvenţată astfel încât să se asigure însuşirea prerechizitelor înaintea trecerii la stadiul următor. Predarea este centrata pe educator. Acesta are rol activ şi directiv; menţine controlul asupra vitezei, succesiunii şi conţinutului predat. Reglarea învăţării realizându-se din exterior: educator, context, iar modalitatea instrucţională predominantă este predarea directă.

Limitări ale perspectivei behavioriste în educaţie:

a) limite practice:
 - predarea directa este eficientă doar în cazul cunoştințelor factuale - instrucţia directă nu este eficientă în formarea deprinderilor cognitive superioare (gândirea critică, rezolvarea de probleme)
- nu oferă flexibilitatea necesară pentru aplicarea cunoştințelor în contexte noi
b) limite teoretice:
- nu oferă o explicaţie satisfăcătoare pentru mecanismele care stau la baza învăţării.

2.Perspectiva învăţării sociale

Învăţarea socială  reprezintă o altă perspectivă asociaţionistă. Aceasta abordare a învăţării pune la baza procesului de învăţare mecanisme ca:
- modelarea (directa, indirecta, simbolica),
- facilitarea, inhibarea-dezinhibarea unui comportament.

Perspectiva învăţării sociale extinde behaviorismul centrându-se pe influenţa pe care observarea consecinţelor comportamentelor celor din jur o are asupra comportamentului persoanei.

 Eficienţa modelului depinde de:

- similaritatea percepută
- competenţa şi statutul modelului.

Implicaţiile acestei perspective asupra procesului educaţional se referă în special la înţelegerea rolului de model al educatorului.

Teoria socială a învăţării accentuează rolul pe care îl are în procesul de învăţare experienţa socială a unei persoane. Procesul educaţional este bazat în exclusivitate pe procesul de învăţare (cunoştinţe, atitudini, deprinderi, comportamente). Sarcinile şcolare sunt însă foarte bine circumscrise de domenii academice conturate care impun un anumit specific procesului de învăţare.

Există două nivele diferite de analiză ale procesului de învăţare şi a impactului pe care teoriile evidenţiate îl au asupra procesului educaţional:

a) primul nivel de analiza vizează mecanismele generale ale învăţării identificate de teoriile învăţării şi impactul lor asupra procesului educaţional în ansamblu,

b) al doilea nivel de analiză vizează învăţarea pe domenii specifice, cu conţinuturile şi mecanismele sale particulare.

3. Perspectiva cognitivă

Perspectiva cognitivă are la baza teoria procesării informaţiei şi reprezintă o perspectivă activă asupra învăţării.
Cognitiviştii acordă un rol major procesărilor informaţionale care au loc între “input” şi “output”, punând astfel un accent mare pe ceea ce se întâmplă în “cutia neagră”.

Dacă învăţarea este văzută din perspectiva cognitivistă, respectiv ca o activitate de procesare a informaţiei, transformare şi construire a sensului propriu al cunoştinţelor predate, actorii devin parteneri în învăţare, educatorul având un rol facilitator, iar procesul va fi unul de colaborare.

Conform teoriei procesării informaţionale, procesul de învăţare se referă la receptarea informaţiei din mediu şi utilizarea unor strategii cognitive pentru transferul acesteia din memoria de scurtă durata în memoria de lungă durată. Aceste două procese: atenţia şi utilizarea strategiilor constituie mecanismul fundamental al învăţării în teoria procesării informaţiei.
Capacităţile atenţionale şi strategice se dezvoltă o dată cu vârsta, copiii devenind nişte procesori de informaţie mai eficienţi. Aceste abilităţi îi ajută să depăşească limitările impuse de registrul senzorial şi memoria de scurtă durată, astfel încât achiziţia cunoştinţelor (declarative, procedurale şi strategice) se realizează mai rapid şi mai eficient.

Principalele aplicaţii ale perspectivei cognitive în educaţie:

Teoria cognitivă accentuează rolul activ al elevului în învăţare, utilizarea de strategii de memorare, care strategii pot fi simple, cum ar fi repetarea materialului (ceea ce presupune de cele mai multe ori o prelucrare superficială) sau strategii complexe, de elaborare şi organizare (însoţite de o prelucrare de adâncime). Este foarte importantă autoreglarea în învăţare. În cadrul acestei teorii se înţeleg mai nuanţat diferenţele individuale. O eroare în rezolvarea unei sarcini poate să se datoreze nu doar lipsei anumitor structuri cognitive (Piaget), ci unei varietăţi de factori: de la neatenţie, lipsa unor strategii eficiente de memorare, la capacitatea redusă de reactualizare, sau de monitorizare şi control al învăţării. Din această perspectivă, rolul educatorului este de facilitare a învăţării prin: organizarea materialului: scheme de organizare modele conceptuale, modele ierarhice. Elevii sunt implicați activ în sarcini autentice de învăţare: problematizări, întrebări care solicită prelucrarea superioară a materialului, furnizare de exemple şi aplicaţii, testarea cunoştințelor pe baza de proiecte.

4.Perspectiva socio-constructivistă - curentul cel mai modern din psihologie

Constructivismul este o teorie - bazată pe observaţie şi cercetări ştiinţifice - despre modul în care oamenii învaţă. Curentul care a stat la baza acestei abordări a învăţării este postmodernismul. La nivelul constructivismului, curentul postmodernist aduce o modificare a ideii că locul cunoştinţelor se afla în interiorul persoanei. Învăţarea şi procesul de construire a sensului sunt procese sociale prin excelenţă, la aceasta contribuind activităţile şi instrumentele culturale, de la sistemele de simboluri la limbă şi arte.
Constructivismul favorizează şi declanşează curiozitatea înnăscută a elevilor privitoare la lumea înconjurătoare şi la modul în care fenomenele apar şi funcţionează. Învăţarea are la baza interacţiunea dintre procesele cognitive individuale şi cele sociale (accentul fiind pus pe procesele sociale). Mecanismele implicate sunt:
a) conflictul sociocognitiv (bazat în mare parte pe teoria lui Piaget şi a discipolilor). • Rolul interacţiunilor sociale este doar de a genera conflictul cognitiv, care generează o stare de dezechilibru şi forţează individul să-si modifice schemele existente.
• Studii care investighează teoria conflictului socio-cognitiv aduc o serie de nuanţări. S-a demonstrat importanţa participării active şi influenţa statutului social în cadrul grupului asupra beneficiului pe care interacţiunea cu copii de aceeasi vârstă o are asupra învăţării. Ei trebuie să fie activ antrenaţi în activitatea de rezolvare de probleme şi să existe o interacţiune verbală între ei. De asemenea dacă diferenţa de expertiză este prea mare copiii tind să preia necritic soluţia fără a participa la procesul de construcţie.

b) co- construcţia cunoştintelor
 Funcţionarea cognitivă individuală nu este doar derivată din interacţiunea socială, ci este un produs al acestei interacţiuni:
• dezvoltarea individuală şi funcţionarea mentală superioară îşi au originea în interacţiunile sociale. Participarea la activităţi comune de rezolvare de probleme duce la internalizarea efectelor activităţii comune astfel încât persoana acumulează noi strategii şi cunoştinţe despre lume şi cultură. În acest sens interacţiunile productive sunt cele care orientează instrucţia
 • Funcţionarea atât în plan social cât şi individual este mediată de simboluri (semne, limba, mnemotehnici, scheme, diagrame, produse artistice) care facilitează co-construcţia cunoştințelor şi în acelaşi timp sunt mijloace internalizate care vor sta la baza activităţilor individuale ulterioare de rezolvare de probleme.

• Înţelegerea relaţiei complexe dintre aspectele individuale şi cele sociale trebuie privită din perspectiva developmentală (filogenetică, culturală/antropologică, ontogenetică şi microgenetică).
 • Dependenţa învăţării de contextul sociocultural în care se desfaşoară, separarea individului de influenţele sociale este imposibilă. În acest sens şcoala trebuie privită ca un sistem cultural, iar şcolarizarea ca un proces cultural (de culturalizare), în care elevii şi educatorii construiesc şi îşi internalizează cultura şcolii.

Educaţia din perspectiva socio-constructivistă

Constructivismul este înţeles ca o descriere a ceea ce fiecare receptor (cel care învaţă) experimentează, învaţă, fiind concentrat pe construirea unor artefacte într-un mediu social.

Din acest punct de vedere, procesul de educare este cel mai bine realizat prin crearea de experienţe care vor fi foarte utile pentru procesul de învăţare pornind de la punctul de vedere al receptorilor (elevilor), mai degrabă decât prin expunere şi evaluarea informaţiei pe care educatorul crede ca receptorii trebuie să o asimileze.
Fiecare participant la un curs poate să fie de asemenea şi educator şi elev. Un educator în acest mediu este doar un element de influenţă şi joacă rolul unui model şi nivel de cultură, conectând cu alţii într-un mod personal care se adresează necesităţilor acestora de a învăţa, moderând discuţiile şi activităţile într-un mod care conduce studenţii către obiectivele de învăţare ale clasei.

Constructivismul social este un termen ce defineşte o vedere particulară a educaţiei.

• Conceperea şcolilor sub forma unor comunităţi de învăţare, în care responsabilitatea pentru învăţare este individuală, dar ea se realizează practic prin participare la rezolvarea în grup a sarcinilor, prin interacţiune, negociere şi colaborare.
• Evaluarea ia forma evaluarii dinamice, luând în considerare influenţa socială, spre deosebire de evaluarea tradiţională care încercă să reducă la minim, prin practicile utilizate, contribuţia socială la determinarea produselor învăţării. Constructivismul susţine ca învăţatul este „în mod special de succes” când se construieşte ceva din experienţa altora. Acesta poate fi orice, de la o propoziţie vorbită, sau un mesaj pe internet, până la lucruri mai complexe precum un tablou, o casă sau un pachet soft.

Constructivismul social extinde aceasta idee de mai sus într-un grup social, construind lucruri unul pentru celălalt, creând în colaborare o mică cultură de lucruri comune ce au înţelesuri comune. Când cineva este absorbit în cadrul unei astfel de culturi, acest cineva învaţă mereu de cum să fie parte a acestei culturi, la mai multe nivele.

Influenţe constructiviste asupra învăţării

În şcoală, punctul de vedere constructivist asupra învăţării stă la baza unor tehnici de predare diferite de cele tradiţionale.
În general, această abordare înseamnă încurajarea elevilor pentru utilizarea unor tehnici active (experimente, rezolvarea unor probleme întâlnite în viaţă de zi cu zi) care să conducă la crearea de noi cunoştinţe.
Aceste cunoştinţe vor fi supuse unui proces de reflecţie individuală dar şi discuţiilor colective cu scopul de a observa modul în care elevii progresează în realizarea sarcinilor şi în înţelegerea sensurilor.
Educatorul înregistrează concepţiile preexistente în mintea copiilor referitoare la temele studiate, apoi ghidează activităţile care se adresează acestor concepţii şi încearcă să construiască noile cunoştinţe pe baza lor.