PEDAGOGIE EDUCATOARE - CONDIȚII EXTERNE ALE ÎNVĂȚĂRII

Includ:

a. factori socio-organizaţionali
b. factori temporali
c. factori psihoergonomici

De asemenea statusul educatorului este foarte important. Educatorul trebuie să fie pregătit pentru activităţile didactice. Această pregătire începe cu alcătuirea planificării materiei de predat (va preciza tema anuala de studiu , tema saptamanii, tema activitatii scopul, obiectivele operaţionale, strategiile didactice şi instrumentele de evaluare a cunoştinţelor sau deprinderilor). Pe baza planificării va elibera proiectele didactice ţinând seama de prevederile programei şcolare, de materialele didactice, de nivelul de cunoştinţe al prescolarilor. După fiecare activitate educatorul trebuie să se autoanalizeze (cât a reuşit să transmită, dacă prescolarii au înţeles, cum ar trebui să procedeze la activitatile următoare).
Organizarea activităţii de învăţare trebuie să înceapă o dată cu fiecare activitate. În acest scop, după ce a realizat predarea unui obiectiv operaţional, educatorul va face fixarea cunoştinţelor (chestionare orală, aplicaţii practice, rezolvări de exerciţii sau probleme) apoi va trece la obiectivul următor, iar în final va face o fixare generală. La anumite activitati se va elabora fişe de lucru, va organiza învăţarea în grup, activităţi independente.

a. Factorii socio-organizaţionali se referă la modalităţile de organizare a procesului învăţării de către şcolă, educator, familie, mass-media.

Grădinița:
- funcţionalitatea spaţiilor şcolare şi diversificarea lor în funcţie de situaţiile de învăţare, schimbarea locurilor de învăţare (cabinete, laboratoare, săli de clasă)
 - atmosfera de muncă din gradinita şi din sala de grupa
- orarul grupei
- materialul didactic, tehnicile audiovizuale
- dotarea laboratoarelor şi mobilierul
a. Factorii socio-organizaţionali se referă la modalităţile de organizare a procesului învăţării de către şcolă, educator, familie, mass-media.

Grădinița:
- funcţionalitatea spaţiilor şcolare şi diversificarea lor în funcţie de situaţiile de învăţare, schimbarea locurilor de învăţare (cabinete, laboratoare, săli de clasă)
 - atmosfera de muncă din gradinita şi din sala de grupa
- orarul grupei
- materialul didactic, tehnicile audiovizuale
- dotarea laboratoarelor şi mobilierul
b. Factorii temporali
- învăţarea eşalonata în timp e mai eficientă decât învăţarea comasată
- pauzele lungi sunt favorabile învăţării unui material dificil ( se recomandă la început pauze scurte/apoi din ce în ce mai lungi)
- după o învăţare intensă e recomandată o stare de inactivitate, odihnă activă sau somn.
c. Factorii psihoergonomici
- decurg din relaţia om-maşina, întrucât şcoala modernă utilizează pe scară tot mai largă tehnici audio-vizuale, calculatoare, maşini de instruire şi evaluare a rezultatelor, aparate, instrumente şi utilaje
- oferă un potenţial de informare, motivare şi formare a elevilor, sprijinindu-i.

Pe lângă aceşti factori mai există o serie de factori:

- factori stresanţi
- factori fizici (zgomote puternice, aer poluat)
- factori fiziologici (starea sănătăţii, subnutriţia)
- factori psihosociali (supraîncărcarea, relaţii tensionale) care scad eficienţa învăţării şi randamentul şcolar.

Motivația învățării

Motivația învățării reprezintă ansamblul de mobiluri sau impulsuri predominant interne care declanşează, susţine şi direcţionează comportamentul elevului în activitatea de învăţare, reprezintă mijlocul prin care sunt mobilizate energiile interne ale elevului în vederea obţinerii unor performanţe înalte în activitatea şcolară. Motivaţia este de fapt cauza pentru care elevul învaţă sau nu învaţă. A fi motivat pentru activitatea de învăţare înseamnă a fi impulsionat de motive, a te afla într-o stare dinamogenă, mobilizatoare şi direcţionată spre realizarea unor scopuri. În această situaţie elevul este implicat în sarcina de învăţare, este antrenat, aceasta exercitând asupra lui o atracţie, o tendinţă de ataşare şi receptivitate.

Activitatea de învăţare este necesar să fie motivată tot timpul. Simpla prezenţă a mobilurilor motivaţionale nu este suficientă. Pentru a fi eficiente, stimulările sau mobilurile motivaţionale trebuie puse ele însele în acţiune, în mişcare prin diferite procedee psihopedagogice pe care profesorul le are la dispoziţie.

Motivaţia este o condiţie fundamentală pentru activitatea instructiv-educativă. Ea face ca învăţarea să se transforme dintr-o activitate rutinieră, plicticoasă într-o activitate interesantă, atractivă, creativă, calitativ diferită atât prin structură şi metode, cât şi prin rezultate de învăţarea puţin motivată sau chiar nemotivată.

În stimularea motivaţiei pentru învăţare este necesar să se ia în consideraţie capacităţile şi abilităţile fiecărui elev. Motivaţii puternice dar aflate în discordanţă cu capacităţile intelectuale pot avea urmări contrare celor aşteptate. Nerealizarea scopului propus şi nesusţinerea în plan afectiv şi de o motivaţie pozitivă conduce la pierderea încrederii în forţele proprii, la instalarea sentimentului de eşec.
Ca factor ce conferă orientare comportamentului elevului şi îl stimulează spre o activitate intensă motivaţia se exprimă, între altele, în interese şi atitudini. Interesele, dar mai ales atitudinile au o influenţă hotărâtoare în determinarea direcţiei şi intensităţii activităţii de învăţare. S-a constatat o corelaţie ridicată între atitudini şi interese, pe de o parte, şi succesul şcolar, pe de altă parte. De asemenea, interesele constituie un puternic factor motivaţional şi suport al unei activităţi de învăţare susţinute. Interesul generează o atitudine pozitivă faţă de activitatea de învăţare, contribuie la ameliorarea calitativă a acesteia. Interesul nu este însă hotărâtor pentru succesul în sarcinile şcolare decât atunci când se află în concordanţă cu capacităţile şi abilităţile subiectului, cu aptitudinile sale. Coincidenţa unui interes puternic cu aptitudinile sau capacitatea de învăţare constituie situaţie ideală, demnă de atins.

Motivaţia este, în acelaşi timp, şi un produs al activităţii de învăţare. Formarea şi dezvoltarea motivaţiei în procesul instructiv-educativ constituie un obiectiv central.

 A forma şi dezvolta motivaţia superioară la elevi presupune următoarele:
 a) potenţarea rolului pe care îl joacă variabilele cognitive, afective, atitudinale, sociale, caracteriale etc. în determinarea rezultatelor şi a reuşitei activităţilor şcolare;
b) restructurarea continuă a variabilelor dinamogene pentru a putea fi mai uşor manipulate de profesor şi elevi;
c) întărirea pozitivă a acelor proprietăţi ale instruirii care pot conduce la autoinstruire, la activism specific autoorganizării activităţii de învăţare;
d) producerea deliberată de noi conexiuni şi de asimilări comportamentale stabile, cu valoare socială ridicată, care să-l angajeze pe elev în acţiuni de învăţare pe termen lung.

Practica educaţională conturează următoarele categorii de motive:
profesionale, cognitive, social-morale, individuale şi relaţionale.

Motivele profesionale. Majoritatea motivelor învăţării sunt centrate pe viitoarea profesiune. Aceasta mai ales la elevii din clasele mari ale liceului. Este vârsta când tânărul face demersuri legate de viitoarea lui profesiune şi primul dintre acestea este decizia pentru o profesiune sau alta, deoarece, după cum se ştie, nu adulţii hotărăsc în această problemă ci elevii înşişi prin procesul de autoorientare. Impulsurile interne, care poartă numele de motivaţie, stau la baza autoorientării profesionale. În ultimă instanţă elevul învaţă cu scopul de a se pregăti pentru o profesiune. De aceea, în şcoală trebuie formate şi dezvoltate capacităţile şi aptitudinile, interesele şi înclinaţiile pentru o profesiune sau alta.
Motivele cognitive. Motivaţia cognitivă constă în trebuinţa de a ştii, de a înţelege, de a poseda informaţii, de a fi curios pentru nou, pentru neobişnuit, de a descoperi şi inventa.Există un grad moderat de informaţie care produce curiozitate şi stimulează spiritul de explorare.

Motivele relaţionale. Există trebuinţa de interacţiune a elevului cu părinţii, profesorii, colegii. Profesorii care se bucură de mult respect şi consideraţie vor exercita întotdeauna cea mai mare influenţă benefică asupra elevilor respectivi. De asemenea, părinţii iubiţi şi apreciaţi îşi vor vedea întotdeauna îndemnurile respectate. Colegii simpatizaţi se situează pe primul loc în evaluarea elevului.

Motivele social-morale. Motivele din această categorie cuprind mai întâi atitudinea generală faţă de bine. Cei mai mulţi elevi învaţă pentru a fi utili ţării sau unui domeniu preferat. Activitatea de învăţare este considerată ca o datorie socială şi morală. Motivele social-morale cuprind apoi dorinţa elevului de a fi apreciat şi evidenţiat, aceasta constituind pentru el un puternic stimulent în realizarea sarcinilor şcolare.

Motivele individuale. Se referă la acele mobiluri motivaţionale care sunt mai mult legate de propria persoană: elevul învaţă pentru a ajunge „cineva”, pentru a fi recunoscut ca personalitate importantă, pentru a ocupa un anumit loc în ierarhia profesională.

Motivele materiale. Unii elevi acordă mare importanţă unui grup de motive cum sunt, de exemplu, premiile. Când nu se exagerează acest lucru nu este negativ, dar când se învaţă numai din dorinţa de a primi note mari sau diferite premii se poate ajunge la eşec şcolar prin epuizarea iraţională a resurselor energetice ale organismului. Alţi elevi învaţă pentru cadouri promise de părinţi sau pentru anumite sume de bani. O altă parte dintre ei învaţă din motive de rentabilitate, adică pentru un câştig mai mare după absolvire, fără să se gândească că esenţialul în realizarea unei activităţi este competenţa. Aceasta este singura sursă de venituri corecte şi de satisfacţii de care orice om are atâta nevoie.

Există mai multe forme ale motivaţiei raportate la diferite criterii. Dacă se au în vedere aspectele pozitive sau negative atunci în procesul de învăţământ se vorbeşte de o motivaţie stimulatorie şi de o motivaţie inhibitorie.
Motivaţia stimulatorie este produsă de stimuli, precum: lauda, încurajarea, aprecierea pozitivă, relaţii simpatetice, respectul opiniei, organizarea logică şi sistematică a cunoştinţelor.
Motivaţia inhibitorie exercită efecte de blocaj asupra sarcinilor şcolare şi este produsă de stimuli, ca: blamarea, pedeapsa, teama de notă, indiferenţa. De asemenea, anxietatea şi stările de stres existente în activitatea şcolară se manifestă prin anticiparea şi teama de insucces, care poate bloca forţele şi mecanismele prin care se obţine reuşita şcolară.
După sursa care o determină există o motivaţie intrinsecă şi o motivaţie extrinsecă.
Motivaţia intrinsecă îşi are sursa în însăşi activitatea de învăţare şi tot învăţarea este aceea care o satisface, care conduce la succes. De exemplu, impulsul de explorare sau de investigaţie nu constituie doar o sursă dinamogenă pentru elevi, ci şi una de satisfacţie prin descoperirea de informaţii sau cauze ale diferitelor fenomene. Prin urmare, şi ca stare dinamogenă, şi ca stare de satisfacţie trebuinţa de explorare se află şi se găseşte în ea însăşi, în activitatea efectivă de cercetare şi investigaţie.

Motivaţia extrinsecă îşi extrage însuşirile dinamogene din afara subiectului, fiind produsă de alte persoane şi nu izvorăşte din activitatea desfăşurată. Acesta este cazul când elevul învaţă pentru cadouri sau pentru a obţine venituri băneşti substanţiale într-o activitate viitoare.
Motivaţia afectivă izvorăşte din nevoia resimţită de elevi de a-şi mulţumi părinţii prin rezultatele bune în activitatea de învăţare şi din necesitatea de a trăi sentimentul de acord, de aprobare pentru rezultatele lor şcolare din partea altor persoane.

S-au stabilit cinci categorii de motive pe care le ierarhizează în „piramida motivelor”

Acestea sunt:

- motivele biologice,
-motivele de securitate,
-motivele de relaţionare afectivă,
-motivele de apreciere şi stimă din partea altora,
-motivele de autorealizare.
A cunoaşte motivaţia unei persoane echivalează cu găsirea răspunsului la întrebarea ,,de ce?’’ întreprinde o anumită activitate. Răspunsul este dificil, deoarece cauzele sunt multiple şi nu se pot reduce doar la stimulii externi. Acestea depind şi de cauze interne, ansamblul cărora a fost numit motivaţie – de la latinescul motivus (care pune în mişcare). Pentru unii psihologi, motivul este numele generic al oricărei componente a motivaţiei fiind definit ca fenomen psihic ce declanşează, direcţionează şi susţine energetic activitatea.

Legea optimului motivațional

Creșterea performanței școlare este proporțională cu intensificarea motivației numai pana la un punct, dincolo de care urmează stagnarea si chiar regresul. Declinul motivației depinde de complexitatea si dificultatea sarcinii.
Legea optimului motivațional  sugerează că performanța și entuziasmul sunt direct legate.

Legea optimului motivațional impune ca performanța să crească cu excitare fiziologică sau mentală, dar numai într-o anumită măsură. Când nivelurile de excitație devin prea mari, performanța scade. Conform acestei legi, cea mai bună modalitate de a spori motivația și performanța este să lucrăm cu sarcini obiective care ne permit să fim atenți.