LITERATURĂ TITULARIZARE - EPIC - POVESTIREA „HANUL ANCUȚEI” - „Negustor lipscan” - de MIHAIL SADOVEANU

POVESTIREA – Hanul ancutei – Negustor lipscan – Mihail Sadoveanu

Două accepţii ale termenului:

1. povestire – naraţiune, relatare, modalitate de expunere specifică genului epic.

2. Povestire (specie literară) – specie a genului epic în proză, de dimensiuni reduse, în care povestitorul, implicat ca participant, martor sau mesager al evenimentelor, relatează din punctul său de vedere. Nararea se limitează la un singur fapt epic, iar interesul nu se centrează pe personaj ci pe situaţie.

II TRASATURI ALE SPECIEI

Din definiţie reies caracteristicile cele mai importante ale speciei:

– accentul pus pe întâmplări şi pe situaţii, nu pe personaje;

– acţiune neobişnuită şi exemplară (redă o experienţă umană general valabilă)

– interesul deosebit acordat actului narării (actul relatării precum şi povestitorul sunt bine evidenţiate în text, ocupând o parte însemnată din text –există un adevărat ceremonial al povestirii)

– intriga simplă şi personaje puţine (ca amploare, se situează între schiţă şi nuvelă)

– cauzalitatea acţiunii : evenimenţială (şirul evenimentelor este generat de o acţiune) sau psihologică (o stare sufletească este punctul de pornire)

– în text apar multe indicii despre narator/i şi despre naratar/i – între ei se stabileşte o relaţie dinamică, ceea ce dă oralitate stilului

– mare implicare a naratorului în evenimentele relatate (naratorul este personaj, martor sau colportor, ceea ce dă subiectivitate discursului narativ)

– caracterul exemplar/ etic al povestirii (situaţiile relatate au ca finalitate mai mult sau mai puţin explicită extragerea unei învăţături)

– actul povestirii se desfăşoară într-un spaţiu privilegiat şi ocrotitor, un topos cu semnificaţii, care adesea devine suprapersonaj (hanul, palatul). In acest cadru povestitorii relatează întâmplări pilduitoare, după un ceremonial bine stabilit. Interesul se axează în mod special asupra situaţiei neobişnuite relatate, nu asupra personajelor.

 Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu

Hanu Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu (1880-1961) si este, poate, cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului. Volumul contine noua povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihna si petrecere, fiind ei insisi participanti direct, sau martori ai evenimentelor narate. Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc, se pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale si nu numai intr-o anumita epoca sociala.

Negustor Lipscan

Negustor lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu, este o povestire in rama, deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era randuit de Ancuta cea tanara.

Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un plan al trecutului, al faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o facuse in „tara nemteasca”, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in Moldova, tema ce inscrie povestirea in specia reportajului. La inceputul si in finalul povestirii, perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a, viziunea auctoriala conturand ambianta specifica de la hanul Ancutei, secvente (initiale si finale) care formeaza rama acestei povestiri.

Incipitul

Incipitul il constituie nerabdarea pe care musterii hanului o manifesta cu privire la incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta inca de la inceputul volumului. Larma iscata de sosirea la han a „trei cara cu coviltire de scoarta, mari si grele, sunand plin”, de strigatele carausilor care indemnau boii si de „bicele de canepa care plesneau usor” starneste curiozitatea” oaspetilor. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei narative, este marcat de dialogul personajelor, din care se contureaza portretul noului venit: „un barbat barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si cu incaltarile scartaind”.

In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui fript in talger de lut”. Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care negustorul le confirma: era nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei Soarelui, fiind menit „sa dobandeasca avere” si sa fie cinstit de „cei mari”. De altfel, lipscanul Damian Cristisor „nu are intru sine nici viclenie, nici ascunzis”, deoarece „radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit” si se arata „blajin si cu prietenie...”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o profunda credinta in Dumnezeu si din cartea de zodii de care nu se desparte niciodata: „numai Domnul Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”. Jupan Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o „dugheana in ulita mare”, de unde si semnificatia titlului Negustor lipscan, care inseamna comerciant de marfuri aduse in Moldova de la Lipsca.

 Perspectiva narativa

Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de personaj-narator, deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in calatoriile facute prin tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia reportajului este definita atat prin traseul marcat de localitatile prin care trecuse, precum si prin informatii despre unitatea monetara si randuielile din respectivele tari, relatate la persoana a III-a. In urma cu doi ani, Damian Cristisor se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos, se hotarase sa mearga in acest an pana la Lipsca (actualul oras Leipzig din Germania).

Pregatirile pentru drum includ mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi organizeaza cu inteligenta si rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus „patru lumanari de ceara curata sfintei Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare sa-i citeasca o slujba ca sa fie aparat de primejdii si de boli. Dupa ce l-a lasat la dugheana pe fratele lui mai mic, Grigorita, Damian a plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu un negustor armean, a cumparat la Tighina „cinci sute de batali” (berbeci), platind cate o rubla pentru fiecare, moneda nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul Austro-Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau la Strassbourg, unde au vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor negustori care sa-i duca intr-un targ la Paris.

Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin „acele tari, la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si mane cine stie unde”. Un cioban din Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia naratorului si a celorlalti oaspeti, deoarece, dintre toti cei prezenti, „numai comisul si capitanul Isac pareau a sti despre ce-i vorba”.

Negustorul le descrie masinaria, „un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o masina, care fluiera si pufneste de-a mirare; si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge fara cai, desi Damian le desluseste ca masina trage dupa sine mai multe casute in care sunt ori oameni ori marfuri si ca el incarcase batalii „in acele casute”. Oamenii isi fac cruce, imaginandu-si, in cele din urma, ca trenul este un fel de caruta „cu foc”. Negustorul le povesteste apoi „si alte lucruri mai de mirare”. In tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de „case una peste alta”, ca ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de piatra”, pe care se plimba cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de lesie amara”.

Ascultatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai dezamagiti cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca. Mos Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei oameni care n-au gustat „pui in tagla”, nici „miel fript talhareste si tavalit prin mojdei”, „nici sarmale, nici bors, nici crap la protap”. O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele sunt scoli si profesori, toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu veselie pentru asa „randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii, bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe la ei, iar intrebarea ciobanului, „Atunci oile cine le pazeste”, amplifica buna-dispozitie a ascultatorilor.

Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea se aplica la fel pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra” si fara sa se tina seama de saracia sau bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un morar s-a judecat „pentr-un petic de mosioara” cu insusi imparatul si, pentru ca pricina era adevarata, judecatorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stapaneste legea, iar auditoriul iar se mira de asa o minune. Altfel, nemtii sunt „iritici” (eretici - adepti ai religiei protestante desi „cred tot in Domnul nostru Isus Hristos”.

Negustorul nu a patit nimic, nu l-a napastuit nimeni cat timp a umblat „pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind mai intai cu „caruta aceea cu foc”, apoi cu sarabande (carute mari, tramcare), pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute. Intrand in tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus „cate-un dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate un baider (fular lung, sal), „ca sa nu-mi spintece boccelele”; in lunca Moldovei, l-a oprit un calaret „frumos si voinic”, cerandu-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea deloc bani, i-a dat in dar „un baider de lana ros”, spre multumirea hotului. Oprind carele sa poposeasca si sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri si-i cere „indreptarile”, adica actele oficiale care-i permiteau sa faca negot cu marfa pe care o transporta. Damian avea toate documentele necesare si, in plus, o scrisoare semnata de aga Temistocle Bucsan, nasul negustorului, in care se spunea ca nici un „priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu are voie „a vatama acestui negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau. Asa.”

Vazand acestea, supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i nimic, Damian ii ofera al patrulea „baider ros de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul urmeaza sa mai faca „o dare catra sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare”, apoi sa dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand va trebui sa se insoare, deoarece „inca sunt holtei”. Ascultatorii sunt puternic impresionati de cele aflate si se manifesta zgomotos, inchinand ulcelele cu vin in onoarea „cinstitului negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta aduce „placinte cu poalele-n brau”, iar negustorul ii prinde hangitei „o zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi obrajii.

Specificul limbajului artistic

Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Registrul stilistic

Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice. Arhaismele (razas, jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si expresiile populare (sandrama, lesie, giubea, baider, fanar) sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirii, prin intermediul carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramanand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca „taranul roman a fost principalul meu erou”.

Figurile de stil

Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale personajelor. Astfel, Damian Cristisor „se arata vesel si prietinos”, iar Ancuta gangureste „ca o hulubita”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele ascultatorilor.

Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica dimensiune, in care se povesteste, cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu Ancutei) si la care participa personaje putine, palid conturate opera „Cealalta Ancuta” de Mihail Sadoveanu este o povestire in rama. Referindu-se la volumul Hanu Ancutei, Tudor Vianu considera ca povestitorii lui Sadoveanu „vin din vremuri memoriale si-si gasesc bucuria in evocarea lor, traind ceea ce povestesc, transformand acele timpuri intr-un izvor de nostalgii si de priviri melancolice”

 Cu toate acestea in povestirea “Negustor lipscan” apare un element temporal exact care trimite catre secolul XIX : “M-am nascut in anul mantuirii 1814”.Titlul povestirii face trimitere catre ocupația lui Damian Cristisor, aceea de negustor, dar si locul de unde aceasta vine cu marfa: Lipsca, termenul arhaic pentru Leipzig, un renumit centru comercial al acelei perioade.

Tema o reprezinta diferenta clara de civilizație dintre tara nemteasca si tara Moldovei din acea perioada. In acest context, negustorul lipscan devine elementul de legatura dintre cele doua spații: este originar din Iasi, face comert la Lipsca si incearca, prin intermediul povestirii sale, sa le arate oamenilor de la han civilizația nemteasca..

Context literar : Negustor Lipscan este a șaptea povestire din volumul Hanu Ancuței (1928). Cartea este, ca și Divanul persian(1940), o suită de povestiri in rama. Prin acest procedeu epic este creat un spațiu privilegiat în care mai multi povestitori (la Sadoveanu, noua) relatează întamplări după un anumit ceremonial. În literatura universală , exemplul cel maicunoscut este Halima sau O mie si una de nopti , dar procedeul apare și la scriitori ca Boccaccio,Chaucer, Turgheniev etc.

Specificul speciei. Negustor Lipscan este o povestire realistă. Impresia de autentic, de real se realizează prin oralitate, prin detalii și prin motivarea împrejurărilor. Timpul este fabulos,ca în basme, iar spațiul este simbolic. Această povestire nu respectă structura narativă a celorlalte povestiri și are caracter memorialistic.

Titlul. Titlul textului indica o categorie sociala, cea din care facea parte eroul. DamianCristisor.

Tema poate fi și o descriere a unei calatorii.

Dupa ce este întâmpinat de hangița, Ancuța, și este poftit să stea lângă foc de care comis, Damian Cristisor, negustor, se prezintă celor de față. Mos Leonte iși dovedeste priceperea de zodier, si spre surprinderea tuturor ghiceste din ce zodie e călatorul si de unde vine.

Terminând de ospătat, Damian Cristisor incepe să povestească „petrecerile' sale prin țări străine.Istorisirea sa capată interes în momentul când spune ca a calatorit cu trenul. La întrebarea ciobanului de la Rarău, negustorul explică: „Sunt un fel de căsuțe pe roate, și roatele acestor căsuțe se îmbucă pe șine de fier'. Negustorul a văzut și alte lucruri de mirare „prin țaranemțească': ,, case cu câte patru și cinci rânduri' si,, uliti dintr-o singură bucata de piatră'. Când ajunge sa povestească ce-a mancat și ce-a băut cartofi, carne fiartă și bere-, negustorul lipscan îi dezamagește pe ascultători. Pe acolo el nu văzuse nici,.pui la țagla', nici,, miei fripți tâlhărește si tăvălit in mojdei', nici ,,crap la proțap', nici sarmale, nici vin, ca în Moldova.

Nemții, după  spusele negustorului, au si alte lucruri bune: invățătura, legea, rânduiala. Numai la intoarcere,dupa obiceiul pămăntului, trebuie să dea ploconul vameșilor, unui hoț, privighetorului, câte un „baider ras de lână de la India'.