1. Conceptul de dezvoltare și conceptul de educabilitate
Caracteristica esenţială a
fiinţei umane şi categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-a bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din
domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind definită drept :
• „capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe
educative şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate
în diferite structuri de personalitate."
• „ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu mijloace
educative formarea personalităţii fiecărui individ uman, în limitele
psihogenetice ale speciei noastre şi a particularităţilor înnăscute care
conferă fiecăruia individualitatea sa genetică."
• „capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus acţiunii
educaţionale, de a beneficia de ea, în forma dezvoltării sale fizice, psihice,
comportamentale.”
După ce am dat aceste definiţii, reţinem faptul că indiferent de multitudinea
modalităţilor de definire, educabilitatea reprezintă o însuşire specifică
fiinţei umane. În acest sens Kant susţinea, că singur omul este educabil,
pentru că poartă în el posibilitatea de a fi altul decât este. El este
perfectibil şi perfectibilitatea este condiţia indispensabila a educaţiei.
Dezvoltarea personalitatii umane.
În accepţiunea majorităţii specialiştilor contemporani, personalitatea este rezultatul
interacţiunii tuturor proceselor psihice şi se referă la organizarea dinamică a
unor aspecte de factură cognitivă, afectiv-motivaţională şi comportamentală într-o
structură bio-psiho-socio-culturală de o înaltă complexitate, organizare şi
specificitate, structură dotată cu capacitate de autoreglaj.
Dezvoltarea reprezintă un proces
complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la organizat,
printr-o succesiune de etape, stadii, fiecare etapă avand propriile
caracteristici.
Individul înregistrează o dezvoltare fizică obiectivată
în schimbări de natură fizică, morfologică şi biochimică, o dezvoltare socială
manifestată prin reglareac omportamentului în funcţie de normele şi cerinţele
impuse de societate şi nu în ultimul rând o dezvoltare psihică.
Dezvoltarea psihică se referă la apariţia şi
transformarea proceselor şi însuşirilor psihice. Formarea proceselor psihice
are loc sub acţiunea influenţelor interne şiexterne, naturale sau sociale,
directe sau indirecte, influenţe subsumate categoriilor de ereditate,mediu,
educaţie.
Ereditatea,
mediul, educaţia
Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor
biologice şi psihologice pe la jumătatea secolului trecut au determinat
majoritatea psihopedagogilor să-şi concentreze atenţia asupra factorilor care
contribuie la formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, la devenirea ei din
stadiul de fiinţă biologică, în cel de fiinţă socială: ereditatea, mediul, educaţia.
2.
Ereditarea , factor intern al
dezvoltării personalității – o
premiză a dezvoltării psiho-individuale
Ereditatea este caracteristica biologică a fiinţelor ce
desemnează complexul de predispoziţii care se transmit de la ascendenţi la
descendenţi prin intermediul mecanismelor genetice.
Fiecare om este purtătorul, atât al trăsăturilor generale ale speciei umane :
poziţia bipedă, structura anatomo-fiziologică, tipuri de reflexe, cât şi a
caracterelor ereditare care îi sunt transmise pe linie directă de la proprii
săi ascendenţi : culoarea pielii, ochilor, conformaţia feţei, anumite
particularităţi ale grupei sanguine etc.
Ereditatea generală şi cea particulară alcătuiesc
substratul material al eredităţii.
Preocuparea cercetătorilor care au avut ca obiect de analiză factorii devenirii
fiinţei umane, s-a centrat pe stabilirea semnificaţiei şi ponderii moştenirii
ereditare în formarea personalităţii. Întrebarea pe care şi-au pus-o a fost
dacă ereditatea poate fi socotită un factor cu rol determinat în acest sens sau
dimpotrivă.
În concluzie, putem spune că,
ereditatea nu redă în mod necesar tipurile de comportament, ci numai
predispoziţii.
3. Mediul, factor extern al dezvoltării personalității - Cadru
de existenţă şi dezvoltare psiho-individuală
Mediul este ansamblul condiţiilor naturale, materiale şi
sociale ce alcătuiesc cadrul de existenţă al omului şi care îi oferă acestuia o
diversitate de posibilităţi de dezvoltare psihoindividuală.
Din acest punct de vedere ne intereseaza în principal :
- care este structura mediului;
- ce componente structurale ale mediului au o influenţă mai mare asupra
personalităţii umane;
- cum acţionează mediul asupra devenirii fiinţei umane.
Structura mediului se prezintă astfel : în funcţie de momentul de referinţă din
viaţa omului, înainte de naşterea sa sau după, vorbim de influenţe ale mediului
intern şi de influenţe ale mediului extern.
În faza prenatală, asupra copilului se exercită anumite influenţe interne
determinate de ambianţa intrauterină. Această influenţă nu este atât de
importantă, dar nici nu poate fi neglijată.
Totalitatea influenţelor externe care se exercită asupra omului de-a lungul
întregii sale perioade postnatale, reprezintă mediul extern, în cadrul căruia
se operează o distincţie între influenţele mediului fizic sau primar şi
influenţele mediului social sau secundar.
Influenţele exercitate de mediul social asupra omului
sunt :
- directe, prin: schemele de conduită oferite de ceilalţi membrii ai colectivităţii căreia îi aparţine. Omul
aplică aceste reguli pe parcursul vieţii, limbaj, ca mijloc de comunicare şi transmitere a capitalului de cultură şi a
întregii cunoaşteri acumulate prin experienţa grupului.
- indirecte, prin: membrii ai familiei care joacă rolul de factor mediu între acesta şi realitatea socială şi
care, ei înşişi, sunt influenţaţi în comportamentul lor de cultura grupului
căruia îi aparţin.
Comportamentul omului reflectă cultura socială care se
inserează la nivelul gândirii şi acţiunilor sale şi prin aceasta, se asigură
totodată transmisia ei de la o generaţie la alta.
Mediul fizic-este cadrul natural în care omul îşi desfăşoară viaţa şi cuprinde
ansamblul condiţiilor bioclimatice (relief, climă, floră, faună), ce îi
influenţează dezvoltarea şi maturizarea biologică (înălţime, culoarea pielii),
precum şi modul de a trăi (meserii, vestimentaţie, alimentaţie specifică).
Influenţele sale
asupra dezvoltării psihice a omului sunt apreciate de specialişti ca
nerelevante. Mediul fizic nu acţioneaza şi nu influenţează direct dezvoltarea
psihică a omului.
Mediul social - omul este
supus şi determinărilor de ordin social care au un impact mult mai puternic
asupra dezvoltării sale psihoindividuale.
Din punct de vedere al devenirii fiinţei umane, definim mediul social ca fiind ansamblul influenţelor ce decurg din
interacţiunea omului cu totalitatea condiţiilor economice, politice şi culturale,
care işi impun amprenta asupra dezvoltării psihice.
Cultura socială ca produs al mediului social, concretizată în anumite
structuri ale personalităţii are patru componente:
• Componenta tehnologică
Fiecare grup social se caracterizează printr-o tehnică şi
tehnologie la care toţi indivizii se adaptează. Omul european al sec. al
XIX-lea era adaptat la maşina cu aburi, cel al sec. al XX-lea la tehnologia
fondată pe informaţică, iar cel de mâine se va adapta unui mediu unde
ordinatoarele vor fi baza comunicării între grupuri.
• Componenta rituală
Nivelul habitus-ului social impune comportamente specifice educabililor.
Membrii săi respectă un anumit ritual, iar dacă persoana se abate, va fi
marginalizată in grup. Ex..: ritualurile iniţiatice ca botezul, circumcizia,
ritualurile de politeţe etc.
• Componenta mitică
Miturile sunt moduri comune de a gândi mai mult sau mai puţin stereotip şi
caracteristice grupului.
•
Componenta limbajului
Limba ca mijloc de comunicare între membrii grupului este
caracteristică asemănării lor şi le dă sentimentul apartenenţei la un anumit
mediu social.
Mediul social acţionează asupra dezvoltării psihoindividuale a omului prin
grupul social care determină o obisnuinţă comună. Caracteristica principală a
mediului social este diversitatea, neuniformitatea. În funcţie de impactul şi
conţinutul lor, precum şi de gradul lor de organizare, influenţele mediului
social sunt : - organizate,- spontane.
Influenţele cu specific organizat, instituţionalizat din
mediul social sunt exercitate de familie şi şcoală, dar şi de diverse instituţii
socio-culturale, mass-media etc.
Mediul social exercită însă,
şi influenţe spontane, neintenţionat educative, ce rezultă din activităţile
cotidiene, din întregul mediu de viaţă al copilului : civilizaţia urbană, viaţa
satului, grupurile de vârstă, cercul de prieteni etc.
4.
Educaţia – factor hotărâtor al dezvoltării
psihice; specificul influențelor educative la vârstele
timpurii
În raport cu natura originară (dependentă de ereditate), educaţia înseamnă influenţare selectivă, care vizează dezvoltarea anumitor
caracteristici umane, ce vor permite individului să participe la efortul
colectiv de satisfacere a acelor trebuinţe si realizarea acelor idealuri,
considerate dezirabile.
De exemplu, pornirile naturii umane care sunt în contradicţie cu valorile spre care
se orientează la un moment dat umanitatea nu vor fi stimulate prin educaţie.
Posibilitatea unor asemenea porniri negative de a se transforma, din
caracteristici potenţiale, în însuşiri de personalitate sunt astfel diminuate.
Teza de largă circulaţie potrivit căreia educaţia îndeplineşte rolul de factor
conducător în dezvoltarea personalităţii unui om, trebuie să fie interpretată
în sensul că, în cazul omului, această dezvoltare este influenţată de propriile
sale opţiuni valorice.
Fiinţa umană are capacitatea de a acţiona transformator nu numai asupra
mediului natural înconjurător, ci - dacă este nevoie – chiar asupra propriei
sale fiinţe.
Întreg potenţialul biologic (ereditar) disponibil va
fi activat pentru a-şi dezvolta acele capacităţi adaptative considerate
necesare (valoroase) de către individul însuşi.
Din tot ceea ce îi oferă cultura
şi civilizaţia epocii în care trăieşte (mediul
social), el va selecţiona doar ceea ce consideră că este în acord cu
trebuinţele şi idealurile sale.
Acestea, la rândul lor, sunt puternic influenţate de
orientările valorice existente în societatea din care face parte.
Educaţia constă tocmai în influenţarea deliberată a
opţiunilor valorice personale în acord cu ceea ce se consideră, într-o anumită
societate, că este de dorit să fie adoptat ca ideal personal de atins.
Educaţia depinde de ceilalţi doi factori (ereditatea şi
mediul) şi nu poate avea puteri nelimitate (nu poate compensa în totalitate o
ereditate afectată şi nici un mediu total defavorabil).
Într-o anumită masură educaţia poate accelera dezvoltarea psihică prin
varietatea experienţelor de învăţare care-şi propun reducerea decalajului între
capacităţile prezente ale individului şi un nivel superior al acestora.
Copilul devine om social numai
prin educaţie.
Prin intermediul educaţiei omul
îşi însuşeşte limbajul social, cultura generală şi comportamentul
moral-cetăţenesc, îşi formează concepţia despre lume, îşi dezvoltă potenţialul
creator şi se pregăteşte pentru integrarea socio- profesională.
Individul care trăieşte într-o
comunitate umană beneficiază atât de o educaţie spontană, care acţionează
habitudinal asupra lui, cât şi de educaţia organizată, realizată prin
instituţii specializate, dintre care cea mai importantă este şcoala. Iată de ce
este foarte important pentru toţi factorii educaţionali să cunoască temeinic
personalitatea copilului, gradul său de educabilitate şi, pe această bază, să
structureze întregul proces educaţional.
Prin
intermediul educaţiei, individul uman îşi extinde existenţa dincolo de limitele
biologice, devenind personalitate.
Personalitatea este individualitatea confirmată de
comunitatea socială în interiorul căreia trăieşte pentru a-i sluji sau îmbogăţi
valorile.
În concluzie, dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, având următoarele
particularităţi:
· se sprijină pe ereditate;
· foloseşte datele oferite de
mediu;
· este dirijată de educație;
· se desfaşoară în contextul activităţii proprii de
învăţare, fiind impulsionată de motivaţie;
· este deplină în condiţiile interacţiunii optime între
cei trei factori, respectiv atunci când există o corespondenţă în timp între
desfăşurarea programului ereditar şi cantitatea şi calitatea influenţelor
externe;
· are o traiectorie ascendentă
din punct de vedere calitativ, non-lineară și imprevizibilă;
· este individuală în sensul că prezintă numeroase
aspecte de diferenţiere, dincolo de legile general-umane de dezvoltare;
· este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă
într-o anumită zonă va avea efecte asupra întregii dezvoltări;
· este stadială, în sensul că anumite perioade ale vieţii
se corelează cu schimbări cantitative și calitative specifice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu