TITULARIZARE ÎNVĂȚĂTORI Procesul de învățământ

Procesul de învățământ

                                                                  

1.     Procesul de învățământ: concept, structură, funcții, dimensiuni, caracteristici.

2.     Procesul de învățământ că interacțiune între predare, învățare și evaluare.

3.     Condiții și factori de creștere a eficienței procesului de învățământ (coerentă, calitatea și articularea componentelor, gradul de organizare a activității, calitatea vieții școlare, personalitatea profesorului, stilurile educaționale s.a)

1.     Procesul de învățământ: concept, structura, funcții, dimensiuni, caracteristici.

Procesul de învățământ se prezintă că un sistem cu o integritate specifică, cu o anumită finalitate, având un ansamblu de componente și interacțiuni între acestea, care fac că procesul de învățământ să fie ceva viu care se schimbă în funcție de ceea ce se întâmplă în lume.

Componentele (variabilele) sunt: factori interni și externi, condiții care influențează factorii și procese efective (predare-învățarea-evaluare).

Abordarea sistematică a proceselor învățământului impune o analiză:

1.     a componentelor de bază;

2.     a interacțiunii dintre ele în cadrul sistemului;

3.     a interacțiunii sistemului cu factorii externi.

Procesul de învățare are o structura ce cuprinde anumite faze (funcțiuni):

1.     predarea și însușirea unui material concret pe baza percepțiilor și reprezentărilor;

2.     stabilirea și înțelegerea pe baza de comparații și analize a însușirilor esențiale ale obiectelor, a relațiilor cauzale etc.;

3.     elaborarea, înțelegerea și însușirea diferitelor forme de generalizare prin noțiuni, reguli, principii, legi;

4.     însușirea temeinică și trainică a materialului concret și a generalizarilor prin activități menite să fixeze cunoștințele în conștiința elevilor;

5.     formarea și consolidarea principiilor și deprinderilor prin aplicarea lor în practică.

Aceste etape sunt verigi ce alcătuiesc unitatea organică a procesului de învățământ că proces de cunoaștere și de formare.

Procesul de învățământ cunoaște o dublă dimensiune de dezvoltare

-pe verticală, al formelor învățământului:

*preșcolar;

*școlar;

*universitar (superior);

*postuniversitar.

-pe orizontală:

*învățământ umanist;

*învățământ real;

*învățământ profesional;

*învățământ artistic;

*învățământ tehnic;

*învățământ sportiv.

Analiza componentelor se face sub trei aspecte:

1.     funcțional: FUNCȚIA (ROLUL )

Sunt vizate obiectivele; definirea obiectivelor implică adoptarea unor decizii în cele trei chestiuni fundamentale: ce să se cunoască (cunoașterea), ce să se facă (acțiunea), ce să se aleagă (trăirea volitiv-afectivă); răspunsuri la întrebarea „De ce?“ (De ce se organizează procesul?, De ce învață elevii?).

2.     structural: STRUCTURA (CUM ȘI DIN CE ESTE ALCĂTUIT)

·       „Cine?“ (învață, predă, conduce);

·       „În ce condiții?“ (social-istorice, spațiu);

·       „Cu ce resurse?“ (personal, manuale).

3.     operațional: FUNCȚIONALITATEA (CUM FUNCȚIONEAZĂ – FUNCȚIONARE/  STRATEGIE)

·       „Cum?“ (se desfășoară procesul)-se referă la modul de funcționare, la strategiile de acțiune.

Procesul de învățământ se caracterizează prin coerență, continuitate, funcționalitate, integritate, diversitate; elementele trebuie să probeze un învățământ deschis și flexibil, un învățământ care să asigure echilibru între necesități, posibilități și aspirații, atât individuale cât și sociale.

2.            Procesul de învățământ că interacțiune între predare, învățare și evaluare

 

Predarea, învățarea, evaluarea - se prezintă că elemente operaționale ale procesului de învățământ; ele acționează interdependent asigurând derularea lui că unitate organică;

articularea lor se face astfel: profesorul selectează strategia didactică față de o situație, prin raportare la obiectivele de atins;

1.     relația predare-învățarea-evaluare este o interdependență aflată într-o didactică naturală și necesară:

2.     predarea implică producerea unor rezultate în conduită elevilor, profesorul încercând să stabilească un acord între predare și învățare;

3.     predarea implică învățare pentru că profesorul intenționează să obțină un rezultat cu valoarea de succes;

4.     învățarea este logic implicată în predare pentru că această are intenția de a conduce spre învățare prin explicare, cercetare, descoperire, căutare, deci utilizează forme ale învățării;

5.     predarea și învățarea se manifestă că procese coevolutive în sensul interacțiunii lor că sisteme; balanța complementarității lor evoluează de la evoluția dirijată (preșcolar) la evoluția personală (student, adult).

Predarea are funcția de comunicare-prezentare a materiei.

Învățarea pune accent pe inițiativa individului și depășește noțiunile de școală și educație; ea este activitate, proces, produs.

Evaluarea se instituie că punct final și inițial:

-final: în raport cu o succesiune de pași;

-inițial: în postura de feed-back pentru un nou proces didactic.

Esența evaluării este cunoașterea efectelor prin raportare la obiective; evaluarea este o succesiune de operații de raportare la obiective prin acțiuni cu măsurare, apreciere, control și se referă la rezultate, procese și condiții.

3.            Condiții și factori de creștere a eficienței procesului de învățământ (coerentă, calitatea și articularea componentelor, gradul de organizare a activității, calitatea vieții școlare, personalitatea profesională, stilurile educaționale s. a.)

Componentele structurale și funcționale ale procesului de învățământ pot fi evidențiate în propria lor substanță, dar ele nu dobândesc relevanță decât în interacțiuni, articulate într-un sistem care are în centru elevii cu nevoile lor și cu o continuitate dinamică (obiectivele devin criterii de evaluare, iar rezultatele evaluării baza noilor obiective).

Pentru ca sistemul să funcționeze eficient el trebuie să se caracterizeze cel puțin prin coerentă și continuitate.

Condițiile și factorii de creștere a eficienței procesului de învățare

Proiectarea pedagogică fiind o acțiune de orientare și pregătire a activității intructiv- educative, este cea dintâi condiție de creștere a eficienței procesului de învățământ. În acest scop ea trebuie realizată respectând anumite etape și operații integrate în programul de instruire.

Realizarea coerenței componentelor procesului de învățământ:

-legătura strânsă dintre obiective și conținut determină tipul lecției, strategia didactică necesară, formele de predare, învățarea, evaluare, mijloacele de învățământ și locul folosirii lor, precum și instrumentele de evaluare a rezultatelor.

-gradul de organizare a activității instructivo-educativă, concretizarea într-un management școlar modern, planificări și programe bine alcătuite, respectând cerințele pedagogice de alcătuire a programului

-calitatea vieții școlare se manifestă în lecții și activități cu caracter creativ, în calitatea performanțelor obținute de elevi, în ordine, disciplină și curățenie și într-o baza didactică modernă;

-calitatea factorilor umani:

·       competențele științifice de specialitate ale profesorilor, aptitudinile lor psihopedagogice și metodice, conștiința profesională, receptivitatea față de nou, condiționează creșterea eficienței procesului de învățământ;

·       tot în această direcție au influență și calitățile intelectuale ale elevilor, frecvența la cursuri, pregătirea ritmică a lecțiilor, folosirea unor metode raționale de învățare.

Personalitatea profesorului

Calitățile și trăsăturile de personalitate necesare profesorului sunt:

-umanism: sensibilitate față de problemele vieții, tineretului;

-responsabilitatea socială: profesorul să fie convins că în învățământ se formează toate cadrele necesare în toate sectoarele de activitate;

-conștiinciozitate, simțul datoriei, seriozitate în pregătirea activităților didactice și educative, punctualitate;

-sociabilitate.

Trăsături de voință și de caracter:

-fermitate, hotărâre, perseverență, respect și obiectivitate în aprecierea elevilor;

-pasiune pentru meseria de profesor și comportament civilizat;

-exigență echilibrată, modestia;

-cultură generală că să poată să predea interdisciplinar obiectul de specialitate.

Stilul educațional constituie o sinteză de calități, capacități și componente educaționale, manifestate în modalități de proiectare, organizare, desfășurare și evaluare a activităților instructivo-educative.

Tipologia stilurilor

-în plan vertical:

o   individuale (identitatea fiecărui profesor);

o   grupale (profesorii cu particularități stilistice asemănătoare).

-în plan orizontal: în funcție de criterii că orientarea conținuturilor, structuri de comunicare, procedee motivaționale.

După eficientă învățării și satisfacție (natură motivației în grup):

- stil centrat pe profesor (profesorul domină, deține integral controlul învățării);

- stil centrat pe elev (profesorul permite elevilor să participe la deciziile privind organizarea și conducerea învățării).

După structura de personalitate a profesorului:

- apropiat sau distant;

- metodic, sistematic sau neorganizat;

- stimulativ sau rutinar.

Stilul cel mai eficient este cel optim în raport cu condițiile date

Caracteristicile generale ale procesului de învăţământ vizează:

a) Interacţiunea subiect (profesor) - obiect (elev, receptor), pentru construirea unui repertoriu comun pentru înţelegerea mesajelor, cu antrenarea empatiei pedagogice, prin comunicarea didactică. Aceasta depinde de scopul activităţii de personalitatea elevului, de cadrul concret al activităţii, de personalitatea profesorului, de stilul educaţional.

b) unitatea informativ-formativ, în baza legăturii funcţionale între conţinutul acţiunii didactice şi efectele lui psihologice, prin respectarea legii procesului de învăţământ, prin medierea pedagogică a cunoaşterii ştiinţifice, prin adaptarea discursului pedagogic.

c) autoreglarea activităţii profesorului în funcţie de răspunsul elevului, prin conexiune inversă.

• Componentele procesului de învăţare pot fi reprezentate schematic astfel:

1. Obiective

2. Agenţii acţiuni: profesori, elevi, părinţi

3. Conţinuturi

4. Mijloace, tehnice

5. Forme de organizare: lecţii, excursii, vizite, etc.

6. Câmpul relaţional: profesori-elevi; elevi-elevi; grup-clase.

7. Rezultate

Componentele se află în strânse relaţii de independenţă, interacţiune, ceea ce relevă caracterul de sistem. Iar reglajul continuu prin efecte, rezultate se datorează conexiunii inverse.

Dimensiunile procesului de învăţământ reflectă resursele abordării sistemice a activităţii:

- dimensiunea funcţională reflectă legătura acestuia cu sistemul de învăţământ prin intermediul finalităţilor educaţiei: relevanţa lor socială în proiectarea globală a învăţământului, consistenţa psihologică a obiectivelor programelor şcolare, deducerea creativă a obiectivelor operaţionale ale activităţilor concrete, calitatea structurii sistemului, a relaţiei între intrările în sistem şi rezultatele obţinute;

- dimensiunea structurală vizează resursele pedagogice angajate în sistem relaţiile şcolii cu alte medii educaţionale, resursele materiale şi umane, financiare, informaţionale, temporale;

- dimensiunea operaţională vizează activitatea educativă, didactică a profesorului pe termeni de acţiune concretă în predare-învăţare-evaluare, în realizarea calitativă a obiectivelor, prin conţinuturi şi metodologii specifice.

Funcţiile procesului instructiv-educativ pot fi:

- instructive, de comunicare a valorilor şi produselor culturale, ştiinţifice prin susţinerea cunoaşterii lor de către elevi, fie în mod senzorial-perceptiv, fie în mod raţional, teoretic, prin crearea situaţiilor adecvate de predare-învăţare;

- formative, de transportare, deplasare psihologică şi culturală a elevilor, de pregătire pentru integrare continuă în viaţa socială, profesională, de dezvoltare axiologică

Elementele constituente ale procesului instructiv-educativ sunt:

- profesorii şi elevii, ca principali agenţi, care rezolvă predarea-învăţarea-evaluarea - autoînvăţarea, autoevaluarea;

- scopurile urmărite, ca intenţii;

- conţinuturile predării şi învăţării, conturate în planuri de învăţământ, programe şi manuale şcolare;

- metodele şi mijloacele utilizate pentru atingerea scopurilor;

- organizarea şi planificarea procesului instructiv-educativ; -normele pedagogice, ca prescripţii şi reguli de acţiune;

- rezultatele obţinute de către elevi.

Aceste elemente componente arată că procesul instructiv-educativ este un sistem pedagogic acţional, fiecare reprezentând un nivel de organizare a sa. Iar starea de funcţionalitate a acestora de organizarea lor internă, de legăturile între ele (bilaterale sau multiple sau contextuale sau ierarhice).

Astfel procesul instructiv-educativ este dinamic, evolutiv.

Procesul de învăţământ este un ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educatori asupra educaţilor într-un cadru instituţional organizat în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional.

Este cea mai înaltă formă de organizare şi desfăşurare a educaţiei, determinate de prezenţa educatorului, pregătit special pentru conducerea acestui proces.

Conţinutul pedagogic reflectă tocmai din organizarea şi desfăşurarea sa ca urmare a unei succesiuni de fapte, fenomene şi transformări pentru imprimarea unei direcţii descendente în dezvoltarea personalităţii umane.

Între acţiune, ca proprietate internă a procesului de învăţământ şi produsul său, formarea personalităţii; se stabileşte o relaţie de concordanţă, impusă de folosirea şi aplicarea unor norme și legităţi psihopedagogice, de către educator.

Atunci notele definitorii ale procesului de învăţământ sunt:

- caracterul bilateral (interacţiunea reciprocă profesor-elev);

- unitatea informare-formare, între transmiterea de cunoştinţe variate şi dezvoltarea biopsihosocială a personalităţii educatorului;

- abordarea ca sistem cu autoreglare, ca bază a modului de funcţionare;

- interpretarea ca proces de cunoaştere, ca finalitate generală a procesului.

Din analiza caracteristicilor şi funcţiilor educaţiei învăţământului, rezultă că asupra personalităţii, în curs de dezvoltare sau perfecţionare, sunt prezente variate categorii de influenţe şi acţiuni, fiecare cu altă forţă de modelare, sensibilizare, cu alte efecte.

Dacă tot ceea ce ne înconjoară ne influenţează, atunci învăţământul este interesat de cunoaşterea, receptarea şi chiar dirijarea, organizarea, reglarea acestora, după gradul lor de manifestare, de relaţionare.

 Astfel, luând drept criteriu acest mod de influenţare, educaţia este:

- fie, în principal, organizată conştient, sistematică, instituţionalizată, statuată, reglementată, coordonată, dirijată, planificată, evaluată, expresie a unei politici educaţionale, cu scopuri şi conţinuturi comune, reglementate prin acte normative. Aceasta poate fi denumită ca educaţie formală, oficială (lat. „formalis" - organizat legal);

- sau/şi desfăşurată în afara formelor statuate explicit, ca instituţii şcolare, cu un grad de independenţă, cu obiective diferenţiate, cu participarea altor factori sociali, cu funcţii compensatorii faţă de şcoală, dirijată potrivit specificului, dar în relaţie de parteneriat cu şcoala. Prin opoziţie, ea poate fi denumită educaţie nonformală (lat. „nonformalis" – în afara formelor oficiale de organizare);

- sau/şi neorganizată, spontană, difuzată, prezentă prin informaţii receptate neintenţionat, venite din mediul înconjurător (natural, social, cultural), dar în relaţie cu nivelul de organizare, culturalizare, sensibilizare al individului. Ea este educaţia informală (lat. „informalis" - fără formă, involuntar, neaşteptat).

Educaţia formală se caracterizează prin:

- se realizează în instituţii specializate (şcoli de diferite tipuri);

- în acest cadru planificat, organizat, structurat, condus se exercită cea mai importantă, coerentă, influenţă formativă, educativă;

- se urmăresc anumite obiective, stabilite prin politica educaţională şi de învăţământ, realizate eşalonat, progresiv, cu conţinuturi şi modalităţi specifice, programe curriculare adecvate;

- educaţia şi instrucţia sunt realizate de cadre specializate (personal didactic), formate şi perfecţionate distinct;

- cuprinde cu precădere populaţia cea mai receptivă la educaţie, formare, dar cu deschideri spre susţinerea autoeducaţiei, autoinstruirii;

- îmbină formele de educaţie, învăţământul comun obligatoriu, cu cel potrivit particularităţilor individuale;

- evaluarea criterială, continuă şi sumativă este specific concepută, organizată şi valorificată pentru a obţine reuşita şcolară a elevilor şi se finalizează în formule de recunoaştere a nivelului pregătirii generale şi specifice, profesionale; ca un sistem deschis ameliorării continue, dar devine şi factor de dezvoltare socială, prin nivelul formării absolvenţilor;

- întreaga sa acţiune educativă respectă criterii pedagogice, metodice, manageriale, sistematizate, în continuă optimizare, conform datelor cercetării pedagogice şi din ştiinţele conexe, ale evoluţiei sociale;

- dezvoltarea personalităţii elevilor, dacă s-ar limita doar la educaţia formală, ar suferi prin conţinutul dat în programele şcolare, predominarea informării asupra aspectelor calitative ale dezvoltării, relativa deschidere către societatea în schimbare, relativa alternanţă a modalităţilor de acţiune ş.a.;

- în raport cu cercetarea actuală pedagogică, instituţiile educative devin tot mai diversificate, după particularităţile educaţilor, dar şi după posibilităţile alternative de organizare, de introducere a noi tipuri de educaţie, deschise la problematica lumii contemporane.

Educaţia nonformală prezintă ca trăsături:

- evidenţiază necesitatea, rolul, modul, valorificarea influenţelor formative, educative şi a altor forme de organizare a realizării educaţiei, în afară şi după etapa şcolarităţii: familială, în instituţiile culturale, mass-media, instituţii şi organizaţii de copii şi tineret;

- aceste influenţe sunt corelate cu mediul extraşcolar în care participă educaţii, cu modurile de petrecere a timpului liber, cu includerea lor în diferite grupuri specifice;

- valoarea educativă, complementară educaţiei formale poate avea efecte pozitive sau negative de compensare, în măsura în care aceste instituţii, medii conştientizează obiectivele, conţinuturile, organizarea, metodologiile lor specifice, respectă aspiraţiile educaţilor;

- activitatea acestor instituţii este la fel de impregnată de cerinţele pedagogice, dar dirijate și utilizate pentru alte obiective, conţinuturi. Accentul cade aici pe stimularea (fără evaluarea formală) educaţilor, prin programe alternative, diferenţiate, diversificate, facultative, aplicative, compensatorii, de completare, în acord cu elementele de noutate în diferitele domenii, cu noi tipuri de comunicare, metode de activizare, tehnici de creativitate, cu stimularea dezvoltării vocaţionale sau a verificării, trezirii de noi interese;

- activităţile nonformale pot fi: în afara clasei (cercuri pe discipline, competiţii ansambluri tematice, expoziţii ş.a.), în afara şcolii (preşcolare - spectacole, excursii, conferinţe, cluburi, dezbateri etc.) şi după integrarea profesională, ca activităţi de formare continuă, prin programe specifice (activităţi preşcolare);

- valorifică posibilităţi, resurse, experienţe, căutări locale, experimentează modalităţi de actualitate în activitatea culturală, ştiinţifică, tehnologică, prin consultaţii, sprijinirea performanţelor sau a conversiei profesionale, prin antrenarea comunităţii în favoarea persoanelor cu nevoi speciale de educaţie, prin inserţia în probleme de strictă actualitate, prin noi abordări pluri- şi interdisciplinare, prin participare la autoadministrare, prin valorificarea diferitelor iniţiative, idei creatoare, dificil de dezvoltat în şcoală;

- însă, prin adaptarea la nivelul grupelor antrenate, există pericolul scăderii valorii pedagogice, ştiinţifice, formative, printr-o popularizare la limită a conţinuturilor sau dirijarea numai către anumite aspecte sau imitarea metodologiei şcolare.

Educaţia informală are ca note esenţiale:

- cuprinde experienţa personală câştigată de către individ, trăiri încercate în mod neintenţionat, în afara participării la variatele forme de educaţie formală şi nonformală. Ea este concepută ca relaxare, satisfacere a unor curiozităţi pasagere, antrenare în situaţii cotidiene, ale mediului înconjurător;

- influenţele primite sunt spontane, difuze, eterogene, neorganizate, neprelucrate pedagogic, aleatorii, incidentale, nesistematizate, neraportate la scopuri, de scurtă durată. De unde şi inserţia inegală a indivizilor în această educaţie, după particularităţi, posibilităţi de  susţinere a mediului său, după împrejurări favorabile, surse de informare, acces la informaţii, mod de sprijinire în înţelegere şi prelucrare, mod de echilibrare între învăţarea şcolară şi cea independentă sau în grupuri mici;

- problema este a receptării adecvate, a integrării şi echilibrării cu fondul formării, a articulării cu celelalte conţinuturi, a controlului efectelor pozitive/negative, a valorificării şi conştientizării gradului de prelucrare şi organizare a informaţiilor, a transformării lor în activităţi nonformale sau chiar formale, a găsirii de răspunsuri la probleme îndelung căutate, a valorificării în formularea de noi ipoteze, a integrării în autoeducaţie într-un mod eficient;

- sesizarea, identificarea, înţelegerea, trăirea, valorificarea acestor influenţe depind de nivelul dezvoltării, conturării personalităţii: spiritul de observaţie, volumul reprezentărilor, capacitatea de analiză şi sinteză, înţelegerea diferitelor limbaje, echilibrul emoţional, atitudinea critică şi deschisă, atenţia distributivă, interesele dominante.

Integrarea în sistem a formelor educaţiei este una dintre preocupările actuale de articulare a lor: Educaţia nu se mai poate reduce la instruirea de tip şcolar (formal) şi instituţiile de învăţământ ar pierde dacă s-ar izola de contextul cultural-educativ sau dacă nu s-ar angaja în lupta pentru impunerea valorilor purtătoare de viitor şi pentru contracararea unor influenţe sau orientări dăunătoare.

Care ar putea fi modalităţile de integrare?

Literatura pedagogică propune unele soluţii:

-             lecţii tematice generale,

-             lecţii de deschidere spre informaţia obţinută în cadrul nonformal şi informal,

-             lecţii în echipe de profesori de diferite specialităţi,

-             lecţii de educaţie pe teme extraşcolare actuale,

-             ore de sinteze periodice pe teme din problematica lumii actuale,

-             completarea învăţării în clasă cu cea independentă,

-             activităţi în cercuri de elevi şi în grupuri mici,

-             activităţi ca răspuns la interese manifestate,

-             introducerea de discipline opţionale actuale în planul de învăţământ,

-             deschiderea manualelor către informaţii suplimentare,

-             includerea în evaluare şi a raportării critice la influenţele extraşcolare,

-             abordarea interdisciplinară,

-             atragerea comunităţii în parteneriatul educaţional ş.a.

Toate acestea trebuie să se reflecte în reforma curriculară a învăţământului, în asigurarea priorităţii formativului, în vederea criteriilor de evaluare, a relaţiilor de comunicare.

Cele trei forme de educaţie trebuie privite mai degrabă ca moduri de învăţare, din perspectiva educaţiei permanente. De aceea cadrul formal trebuie să furnizeze ocazii pentru valorificarea informaţiilor achiziţionate în afara lui, chiar integrând o parte de conţinuturi.

Cealaltă parte a educaţiei nonformale, informale să răspundă diversităţii de nevoi, interese, aspiraţii ale indivizilor, să conducă la formarea unei viziuni militare despre lume, să asigure coerenţă actului educaţional.

Câteva modalităţi de acţiune:

-             armonizarea criteriilor de referinţă şi de interpretare,

-             valorificarea experienţelor cognitive-morale-estetice,

-             promovarea interdisciplinarităţii,

-             sporirea orelor de sinteză,

-             sporirea orelor de educaţie civică,

-             organizarea de cercuri pluri- şi interdisciplinare,

-             consolidarea criteriilor de apreciere,

-             dezbateri pe imaginea diferitelor evenimente,

-             introducerea noilor educaţii,

-             promovarea educaţiei permanente,

-             efectuarea unor lecţii în instituţii extraşcolare,

-             atragerea mass-media în realizarea unor teme şcolare,

-             integrarea în viaţa comunităţii,

-             reuniuni cu caracter interdisciplinar.