TITULARIZARE ÎNVĂȚĂTORI Condiții și factori de creștere a eficienței procesului de învățământ

Condiții și factori de creștere a eficienței procesului de învățământ (coerentă, calitatea și articularea componentelor, gradul de organizare a activității, calitatea vieții școlare, personalitatea profesională, stilurile educaționale s. a.)

Componentele structurale și funcționale ale procesului de învățământ pot fi evidențiate în propria lor substanță, dar ele nu dobândesc relevanță decât în interacțiuni, articulate într-un sistem care are în centru elevii cu nevoile lor și cu o continuitate dinamică (obiectivele devin criterii de evaluare, iar rezultatele evaluării baza noilor obiective).

Pentru ca sistemul să funcționeze eficient el trebuie să se caracterizeze cel puțin prin coerentă și continuitate.

Condițiile și factorii de creștere a eficienței procesului de învățare

Proiectarea pedagogică fiind o acțiune de orientare și pregătire a activității intructiv- educative, este cea dintâi condiție de creștere a eficienței procesului de învățământ. În acest scop ea trebuie realizată respectând anumite etape și operații integrate în programul de instruire.

Realizarea coerenței componentelor procesului de învățământ:

-legătura strânsă dintre obiective și conținut determină tipul lecției, strategia didactică necesară, formele de predare, învățarea, evaluare, mijloacele de învățământ și locul folosirii lor, precum și instrumentele de evaluare a rezultatelor.

-gradul de organizare a activității instructivo-educativă, concretizarea într-un management școlar modern, planificări și programe bine alcătuite, respectând cerințele pedagogice de alcătuire a programului

-calitatea vieții școlare se manifestă în lecții și activități cu caracter creativ, în calitatea performanțelor obținute de elevi, în ordine, disciplină și curățenie și într-o baza didactică modernă;

-calitatea factorilor umani:

·       competențele științifice de specialitate ale profesorilor, aptitudinile lor psihopedagogice și metodice, conștiința profesională, receptivitatea față de nou, condiționează creșterea eficienței procesului de învățământ;

·       tot în această direcție au influență și calitățile intelectuale ale elevilor, frecvența la cursuri, pregătirea ritmică a lecțiilor, folosirea unor metode raționale de învățare

Condiţii şi factori de creştere a eficienţei procesului de învăţământ 

Că este necesară, mai mult acum, o abordare a procesului de învăţământ din perspectiva eficienţei şi calităţii sale practice, a devenit cât se poate de evident.

Dacă acesta este un sistem de elemente, de acţiuni, de relaţii, este firesc să fie analizat şi din perspectiva praxiologică a eficienţei efortului depus, a antrenării adecvate a acestora, care să conducă la o calitate a realizării scopurilor, obiectivelor.

Eficienţa înseamnă focalizarea pe calitatea rezultatelor, dar acestea sunt raportate la obiective, la condiţiile create, la resursele antrenate, la conţinuturile vehiculate, la metodologiile folosite, la gestionarea timpului şcolar, la apelul la noile tehnologii informaţionale, la asigurarea unui management de succes al procesului la clasă, la nivelul pregătirii profesorului, la modul de evaluare, ş.a.

Praxiologia modernă a încercat să construiască o teorie generală a acţiunii eficiente (T. Kotarbinski) şi ea poate fi aplicată şi în teoria învăţământului.

Astfel aceasta ar însemna stabilirea:

- scopului: construirea unor norme de eficienţă, conştientizarea dinamicii progresului în acţiune, descrierea elementelor acţiunii, organizarea lor în sisteme;

- posibilităţii de acţiune eficientă: condiţii, etape, situaţii, variante, factori, relaţii, efecte, roluri ale agenţilor publicaţi, evenimente, rezultate, metode, mijloace, instrumente, organizare, comunicare, cooperare, management;

- regulilor de acţiune eficientă: activizarea educaţilor, pregătirea în variante strategice, elaborarea de proiecte şi programe, integrarea acţiunilor în sistem, utilizarea sistemului informaţional, motivarea participării în acţiune ş.a.

În spiritul eficienţei acţiunii, mai rezultă că profesorul trebuie:

- să cunoască bine evoluţia tuturor componentelor procesului de învăţământ;

- să-l delimiteze pe subsisteme (obiective, resurse, conţinuturi, elevi, strategii, evaluare, management), pentru a putea mereu să intervină în reglare - să planifice, să proiecteze interrelaţia lor pe dinamica procesului, găsind variantele adecvate (iar nu numai proiectarea predării unui conţinut de învăţat, de exemplu);

- să aprecieze rezultatele prin raportare la obiective şi la modul de realizare;

- să realizeze continuu conexiunea inversă, pentru toate elementele, pentru a interveni oportun;

- să cunoască, să prevină influenţele perturbatoare, care pot veni din exteriorul sau interiorul sistemului;

- să asigure calitatea vieţii şcolare, a climatului în clasă printr-un management de succes;

- să-şi perfecţioneze pregătirea şi stilurile educaţionale;

- să realizeze continuu analize variate: funcţionale, structurale, operaţionale, globale, comparative, criteriale.

Eficienţa şcolară reprezintă un indicator general care consemnează raportul existent între obiectivele pedagogice stabilite la nivelul sistemului şi procesului de învăţământ şi rezultatele obţinute în condiţiile folosirii anumitor resurse.

Eficienţa şcolară corelează cu alte concepte operaţionale: eficacitatea (ca raport între rezultatele globale şi obiectivul vizat, determinat de gestiunea resurselor pedagogice existente), performanţa (realizarea efectivă a unei activităţi la standardele stabilite de, obiectivele specifice), pertinenţa (gradul de relaţionare existent între rezultatele obţinute şi necesitatea de a satisface o situaţie dată), impact (efectele înregistrate la nivelul mediului înconjurător în condiţiile îndeplinirii obiectivelor stabilite).

Eficienţa şcolară angajează nivelul cantitativ al sistemului (absolvenţi, pierderi şcolare, cheltuieli) şi nivelul efectelor calitative (integrarea absolvenţilor şi activităţi Creatoare).

 Dezvoltarea şi modernizarea învăţământului solicită introducerea unor schimbări care să conducă la creşterea performanţelor sistemului şi procesului de învăţământ în raport cu cerinţele societăţii, a indivizilor.

Ele îmbracă două modalităţi practice: reforma învăţământului (schimbarea globală a structurilor, instituţiilor, cadrului de organizare, potrivit unor noi finalităţi, unui nou model al educaţiei) şi inovarea curentă (ansamblu de acţiuni întreprinse în diverse segmente ale învăţământului, în vederea asigurării funcţionalităţii optime).

Ambele modalităţi pot fi cuprinse în acţiunea de „modernizare" a învăţământului. Aceasta este un proces logic, pentru racordarea învăţământului la cerinţele actuale şi de perspectivă ale societăţii, pentru reducerea decalajului între educaţie şi dezvoltarea acesteia.

Se desprind atunci două coordonate principale:

- modernizarea se extinde asupra învăţământului în ansamblul său, iar nu pe segmente particulare;

- eficienţa modernizării poate fi evaluată numai prin prisma aportului său la înfăptuirea idealului educaţional.

Factorii determinanţi ai modernizării sunt externi (sociali, economici, culturali, demografici, ştiinţifici, tehnologici, politici etc.) şi interni (relaţia cu tradiţiile, cu experienţele pozitive, cu nivelul formării cadrelor, cu rezultatele elevilor etc).

Direcţiile principale se referă la:

- prin abordarea sistemică, modernizarea tuturor componentelor procesului de învăţământ, în mod echilibrat;

- modernizarea organizării instituţionale a învăţământului;

- modernizarea conţinutului învăţământului;

- modernizarea strategiilor didactice;

- modernizarea formelor de organizare a procesului de învăţământ;

- modernizarea relaţiei pedagogice;

- perfecţionarea profesională a educatorului;

 Într-o recentă (1997) analiză asupra reformelor învăţământului obligatoriu în Uniunea Europeană se arată că toate ţările Europei sunt preocupate de a dezbate şi rezolva problemele esenţiale ale curriculumului prezent, naţional, dar şi viitor, comunitar, încât „spiritul european" devine un obiectiv comun.

a) Pentru adaptarea la evoluţia societăţii, toate ţările îşi modernizează curricula, prin: reforma structurală a învăţământului, prelungirea duratei obligatorii, restructurarea învăţământului secundar, reconceperea ciclurilor de bază, modernizarea vechiului curriculum, adaptarea lui la diferitele niveluri de performanţă ale elevilor;

b) Scopurile principale ale învăţământului european vizează:

- formarea cunoştinţelor, abilităţilor, aptitudinilor de bază, necesare integrării sociale şi profesionale;

- asigurarea reală a egalităţii şanselor, fără discriminare, tuturor elevilor;

- asigurarea educaţiei de bază pentru întreaga populaţie;

- promovarea atât a stabilităţii, cât şi a schimbărilor sociale, îmbunătăţirea educaţiei pentru câştigarea instrumentelor cognitive şi atitudinale;

- pregătirea elevilor pentru viaţa adultă, pentru timpul liber, familie, societate, democratizare;

- formarea motivaţiei pentru a continua învăţarea şi pregătirea pentru o lume în schimbare, pentru afirmarea iniţiativei şi creativităţii;

- crearea condiţiilor pentru confortul elevilor în activitatea şcolară, în învăţarea activă, pentru desfăşurarea asistenţei psihologice de consiliere.

c) În planificare este manifestă tendinţa de descentralizare a responsabilităţilor prin precizarea unui curriculum comun minimal, stabilit central, în favoarea celui specific, la decizia şcolilor. Curriculumul este privit ca un element deschis şi flexibil care să servească nevoile elevilor, tratarea diferenţiată, educaţia centrată pe elev (după interese, abilităţi, cultură, limbă maternă, mişcare liberă în Europa, aspecte interculturale). Pentru curriculumul comun, standardizat sunt căutări pentru probleme ca: ce procentaj să atingă, ce discipline să fie incluse, care este ponderea fiecărei discipline, ş.a.

d) Conţinuturile curriculare avute în vedere central sunt cele minimale, de bază şi sunt raportate la: cerinţele pieţei muncii libere comunitare, nevoile de angajare ale societăţii în programele şcolare, la echilibrarea formării complexe în raport cu scopurile precizate. Atunci este deschisă problema definirii abilităţilor de bază, văzute ca instrumente necesare muncii intelectuale, comunicării, utilizării tehnologiei informaţiei, cunoaşterii limbilor străine, formării pentru autoinstruirea continuă, afirmării deprinderilor de adaptare variată ş.a.

Au rezultat schimbări în curriculum precum:

- introducerea şi lărgirea studiului a 1-2 limbi străine în ciclul primar şi a limbilor naţionale dintr-o ţară;

- introducerea noilor tehnologii de procesare şi gestionare a informaţiilor;

- introducerea de teme inter- şi transdisciplinare;

- organizarea de arii curriculare referitoare la analiza problemelor curente ale vieţii sociale: comportament civic, ecologic, de sănătate, de prevenire a accidentelor, de cooperare între sexe, multiculturală, de cooperare europeană, practici culturale comune şi naţionale, pentru drepturile omului şi democraţie ş.a.;

- punerea accentului pe dobândirea strategiilor de gândire şi a instrumentelor intelectuale pentru viitoarea învăţare (mai importante decât cunoştinţele), chiar în precizarea sarcinilor din programe, manuale;

e) Organizarea înregistrează ca tendinţe:

- extinderea prezentării sub forma unor arii disciplinare largi, nu pe discipline specifice;

- acceptarea prevederilor tot mai flexibile a timpului în realizarea scopurilor, prin structura curriculumului pe stadii (cicluri), iar nu pe ani şcolari.

Este aici o abordare holistică (sistemică, globală), încât elevii să aibă mai mult timp pentru realizarea obiectivelor învăţării şi a altei evaluări;

 - pe verticală, în întreg curriculumul şcolar se menţin aceleaşi arii, pentru o educaţie comună, de bază, dar conţinuturile se amplifică progresiv, în aceleaşi arii.

f) Metodologiile evidenţiază educaţia centrată pe elev, deplasarea atenţiei de la conţinuturi la interesele elevilor, participarea lor directă în învăţare, cooperare, activitate în echipă, dar şi individualizare.

Pentru aceasta este dată atenţia cuvenită resurselor necesare pentru diversificare, ca şi promovarea teoriilor învăţării prin descoperire şi a celor constructiviste (J. Piaget – construirea  activităţii mentale, bazate pe relaţia între elev şi mediu).

g) Evaluarea este orientată prioritar către:

- accentuarea evaluării formative şi criteriale în dauna celei sumative şi normative;

- considerarea evaluării ca un criteriu de orientare a dezvoltării elevilor, iar nu de selecţie;

- înlocuirea evaluării normative (bazate pe compararea elevilor) cu cea bazată pe obiective;

- înlocuirea evaluării pe discipline cu evaluarea globală, pe scopuri;

- realizarea prioritară a evaluării deprinderilor şi aptitudinilor faţă de cea a cunoştinţelor disciplinare;

- facilitarea ei de modul de precizare a obiectivelor curriculare.